Linkuri accesibilitate

Ilya KAMINSKY. Republica surdă


Republica surdă, Casa de Editură Max Blecher, 2021

Te și sperii uneori de puterea vizionară a poeților, ori de câte ori realitatea (teribilă) pare să descindă de-a dreptul din cutare sau cutare vers sau poem. În 2019, Ilya Kaminsky (n. 1977, la Odessa; în 1993, emigrează cu părinții în SUA) publica Deaf Republic – cine are urechi să audă, trebuie să se fi prins pe loc: Deaf aduce a Death ! –, volum tradus în românește de Gabriel Daliş, Republica surdă, Casa de Editură Max Blecher, 2021, iar în 24 februarie 2022 armata rusă ataca Ucraina; mai departe, scrie-n carte: „Ţara noastră s-a trezit în dimineaţa următoare şi a refuzat să audă soldaţi. (…) Pe străzi soldaţii instalează puncte de control al auzului şi bat în cuie anunţuri pe stâlpi şi pe uşi: SURZENIA ESTE O BOALĂ CONTAGIOASĂ. (…) Pe aceste bulevarde, surzenia este singura noastră baricadă”.

Conceput ca un teatru de război în două tablouri – „PRIMUL ACT. Orăşenii spun povestea Soniei şi a lui Alfonso” (pp. 13-53) & „ACTUL AL DOILEA. Orăşenii spun povestea Mamei Galia” (pp. 57-82), pentru a se încheia cu un poem aparte, ca un drapel în bernă, „În vreme de pace”–, cel de-al doilea volum de versuri al lui Ilya Kaminsky (debut cu Dancing in Odessa, 2004) poate fi citit şi drept o magistrală replică poetică la Război şi Pace (sau: şi Lumea, în limba rusă «Мир» însemnând atât Pace, cât şi Lume), în mai puţin de 100 de pagini, ce „ne vorbeşte despre disperare şi rezistenţă în vremuri în care puterea noastră de a îndura e pusă neîncetat la încercare”, probând astfel „vocaţia umanitară şi mărturisitoare” a artei sale (Claudiu Komartin). Ingrată misiune, să citezi fragmentar sau versuri aparte (magistral spus: „Ce este liniştea? Ceva al cerului din noi”; sau: „şi cântă fals la acordeon într-o ţară/ în care singurul instrument muzical este uşa”); totuşi încerc, spre a vă face intraţi în carte – iată finalul la „Pluton de execuţie”:

„Soldaţii se holbează la noi cum ne holbăm la ei

şi oare ce văd?

Astă seară au împuşcat 50 de femei pe Strada Lerna.

Mă aşez să scriu şi vă spun ce ştiu:

o copilă pune lucruri în gură ca să-nveţe lumea,

o fată devine femeie, o femeie, ţărână.

Trupule, de toate de toate te învinovăţesc ei şi

caută în trup ceea ce nu în trup trăieşte.”

Umăr la umăr, poemele formează un lanţ uman (de unde sunt smulşi, rând pe rând, unii şi alţii: „Trupul băiatului stă întins pe asfalt ca o agrafă”; „Soţia luată, copilul/ de nici trei zile ieşit din pântec, în braţele mele, în apartamentul nostru/ gol, pe podea”; „Când într-un sfârşit nu mai ştie de el, ea îl sugrumă cu funia de la marionetă. (…) Bună, iubire. Uşa se deschide şi ea îi face semn altul soldat să vină înăuntru”; „Erau prea multe cadavre şi/ prea puţini oameni – prea multe urechi, dar nimeni prins de ele” ş.a.m.d.), potenţându-se reciproc – e cazul fericit când şi copacii (poemele) se văd, fiecare în parte, şi pădurea (cartea) arată unitar, şi nu ca o adunătură de texte. (Un vers totuşi mi-l decupez, punându-l alături de cel al lui Osip Mandelştam, preferatul meu din lirica rusă, «Ну, здравствуй, чернозем, будь мужествен, глазаст…/ Черноречивое молчание в работе» (subl. mea), iată-l: „umpleţi-mi gura cu cinstitul pământ negru de pe lopată”).

Nici mai mult nici mai puţin, o carte de recitit cap-coadă, cinste cui a scris-o & a tălmăcit-o pre limba noastră – cine are urechi, să audă!

XS
SM
MD
LG