Dezbaterile dintre comuniștii ucraineni și cei români asupra problemei limbii și identității în Basarabia și RASSM, au continuat până la Congresul al VI-lea Mondial al Kominternului din 28 iunie - 8 iulie 1928, chiar dacă linia „moldovenistă” învinsese de jure, odată cu adoptarea legilor de „moldovenizare” adoptate în 1926 în RASSM. La acest congres, unde au participat comuniști din 57 de state, Partidul Comunist din România, puternic epurat și reformat, a fost obligat să accepte lozinca fundamentală a „autodeterminării tuturor naționalităților până la despărțire de statul român”, completată cu cerințe plebiscitare specifice Transilvaniei, Basarabiei, Bucovinei, Dobrogei și Banatului. În privința Basarabiei, congresul prelua tezele lui Badeev și Skrîpnik privind existența „națiunii moldovenești”, respingând argumentele anterioare ale emigrației române. Ideea centrală a rezoluției era că „moldovenii se identifică drept o națiune distinctă și că această națiune lupta împreună cu celelalte naționalități ale Basarabiei împotriva burgheziei române, pentru unirea cu RASSM ”. Prin această decizie, Kominternul tranșa nu doar problema identitară a RASSM, care devenea poligonul de implementare a „moldovenismului sovietic”, dar și proiecta această diferență lingvistică și națională asupra Basarabiei.
Beneficiind de suportul oficialilor ucraineni şi a celor de la Moscova, dar și de acordul Kominternului, susținătorii „moldovenismului” au avut câștig de cauză, fapt ce a permis realizarea proiectului de creare a „poporului moldovenesc” și a „limbii moldovenești”, care erau considerate distincte de români și de limba română. În iunie 1926, Comitetul Executiv Central şi Consiliul Comisarilor Poporului din RASSM au adoptat „Legea privind moldovenizarea”, care prevedea: asigurarea egalității depline între „limba moldovenească” şi limbile celorlalte naționalități din RASSM (ucraineană şi rusă); utilizarea „limbii moldovenești” în toate instituțiile şi organizațiile de stat; pregătirea şi promovarea cadrelor din rândul moldovenilor în organele de partid şi de stat.
Constituția RASS Moldovenești din 1925 prevedea ca limbi oficiale moldoveneasca, ucraineana și rusa. Deși autoritățile sovietice au efectuat campania de „moldovenizare”, propunând (dar nepunând în practică) sancțiuni pentru activiștii de partid care nu vorbeau moldovenește sau stimulente financiare pentru cei care cunoșteau limba, în întreaga perioadă de existență a RASS Moldovenești adevărata limbă oficială a fost rusa.
„Limba moldovenească” a fost cheia de boltă în „inventarea” moldovenilor sovietici, iar sarcina elaborării sale în RASSM a fost pusă în seama Comitetului Științific Moldovenesc (CȘM), creat în decembrie 1926, care s-a dorit a fi un fel de organ de stat al cercetării științifice. Figurile-cheie în acest Comitet erau Pavel Chior, Comisar pentru educație, Leonid Madan, șeful secției lingvistice din Comitet și lingvistul I. Malai, dar o contribuție importantă la elaborarea noii limbi l-a avut și Gavril Buciușcanu, fost deputat în Sfatul Țării, devenit între 1924-1928 Comisar pentru educație în RASSM. Preocupările acestora pentru edificarea noii limbi erau conforme unor experiențe similare din alte părți ale URSS, care, după cum am văzut anterior în reflecțiile asupra „imperiului acțiunii afirmative”, era angrenată într-un proces amplu de „inventare” a națiunilor și a limbilor. Procedeul standard în realizarea unui astfel de proiect etnolingvistic era identificarea unui dialect sau grai, formalizarea sa, preluarea unor rădăcini din limba rusă, se construiau noi cuvinte, iar într-un final acest produs era ridicat la rangul de limbă literară, de obicei în grafia chirilică. După cum arătau Skrîpnik și Badeev, graiul țăranilor moldoveni din stânga Nistrului este un „aluat” suficient din care putea fi pregătită noua limbă, iar constructorii naționali din RASSM au pornit tocmai de la această premisă în edificarea noului proiect lingvistic. „Cuvântelnicul academicesc al limbii moldovenești”, redactat la 1930, cuprinde un șir de cuvinte inventate ad-hoc pentru justificarea „limbii moldovenești”: oxigenul era numit „aeronăscător”, aeroplanul se numea „sângurzburător”, barometrul era „aeromăsurător”, ghilimelele erau numite „lăbiuțî”, în vreme ce sufrageria era numită „mâncătorie”.
O altă mostră a „neologismelor” moldovenești extrase din ziarul „Plugarul Roș” al anului 1929 este reprezentativă pentru felul în care procedau „constructorii naționali” din RASSM: 1. Autoadministrare (rom) – Samoupravlenie (rus) – Sîngurcîrmuiri (mold); 2. Contemporan (rom) – Sovremennîi (rus) – Amuvremnic (mold); 3. Monoton (rom) – Odnoobraznîi (rus) – Unofelnic (mold); 4. Dicționar (rom) – Slovari (rus) – Slovari (mold); 5 Unitate de idei (rom) – Edinomîslie (rus) – Unogîndiri (mold); 6. Cravată (rom) – Gasltuk (rus) – Galstuh (mold).
Limbajul de lemn în varianta transnistreană apare cel mai bine reflectat la Petru Chior, Comisar al poporului pentru învățământ în RASS Moldovenească, care în broșura „Despre ortografia moldovenească” din 1929 scria: „De-amu v-o două luni di zâli, dicînd «Plugaru Roșu» își lunjește discusîia dispri orfografia moldovineascî, mai întîi trebui di spus cî sfada merji nu dispri limba moldovineascî, dar dispri orfografii, adicî dispri sămnuirera sunitilor cari sînt în limba jii moldovineascî”.
Un al „moldovenist” înfocat, Leonid Madan, constata că între români și moldoveni existau chiar mari deosebiri antropometrice, primii având capete rotunde, predominând tipul brun, iar cei din urmă fiind cu o structură craniană alungită, în mare parte șateni.
Transformarea țăranilor moldoveni inerți în Homo Moldovanus Sovietici nu a fost operă deloc ușoară pentru autoritățile locale, regionale și unionale sovietice, mai ales în condițiile în care moldovenii reprezentau o minoritate etnică în propria lor republică. În memoriul „Cu privire la moldovenizare și asigurarea drepturilor minorităților naționale” al Comitetului Regional Moldovenesc al PCU, adresat Comisiei pentru ucrainizare de pe lângă Biroul Politic al PCU la 15 iunie 1927 se prezenta un bilanț al activității în RASSM, în care vorbind despre „moldovenizare” se invocau principalele dificultăți ale „construcției naționale”: 1. Compoziția națională a RASSM, unde 34, 2 % erau moldoveni, 50, 4% erau ucraineni, 5, 7 % - ruși, 4, 8 % - evrei, 4, 9 % - alții (nemți, bulgari, polonezi, cehi); 2. Orașul ruso-evreiesc, în orașe nu sunt moldoveni; 3. Caracterul național pestriț al satelor, sate pur moldovenești erau puține, majoritatea sunt amestecate, moldo-ucrainene, moldo-ruse, moldo-evreiești. Prin urmare, organizația de partid din RASS era prinsă între necesitatea de moldovenizare, dar să respecte în același timp drepturile altor naționalități, iar toate acestea în condițiile în care trebuia „să ducă la bun sfârșit ucrainizare”, începută de PCU în toată republica.
O altă problemă în edificarea moldovenilor sovietici era activul moldovenesc de partid și fără de partid. Memoriul arăta că la 1 octombrie 1924 în republică existau 9 membri de partid și membri supleanți moldoveni și cunoscători al „limbii moldovenești”. Către 1 decembrie 1924 numărul acestora a crescut la 42, iar la 1 decembrie 1927 erau raportați 245 moldoveni și 10 români. Procentual, în anul 1924 moldovenii reprezentau 6, 9% din activul de partid din republică, iar în 1927 deja 21, 2 %, ceea ce „aproape corespunde procentului populației moldovenești – 34 %”, se constata în raport.
Documentul relevă întreaga absurditate a încercărilor de construcție a moldovenilor sovietici întreprinsă de autoritățile comuniste: din 249 de lucrători în Comitetele Executive Raionale, doar 97 erau moldoveni; din cei 11 președinți ai raioanelor – 9 erau moldoveni, dar „limba moldovenească o cunoaște doar unul”; din 5 213 membri ai sovietelor sătești – 1 088 erau moldoveni (22 %); din 213 președinți de soviete sătești – 99 erau moldoveni.
În anii 1923-1924 în regiunile destinate a fi parte a RASSM existau 11 școli moldovenești, dar ca urmare a politicii de „moldovenizare” , în 1925-1927 numărul acestora a ajuns la 69, iar în anul 1926-1927 la 99. Potrivit oficialilor din republică opera de „moldovenizare” era îngreunată de „divergențele în chestiunea limbii și liniei moldovenizării”. Chiar dacă dezbaterile asupra identității păreau a fi înclinate definitiv spre „moldovenizare”, raportul constată că în interiorul republicii nu exista consens din acest punct de vedere, „o parte a tovarășilor, în frunte cu Președintele Consiliului Comisarilor Poporului, Gr. Starîi, vor să se ia ca bază limba română și, prin urmare, moldovenizarea să se orienteze după românizare. O altă parte spune că nu se poate urma un asemenea curs, ținând cont de condițiile istorice în care s-au dezvoltat moldovenii. Moldovenii au creat o limbă a lor aparte care a suportat influența limbilor slave, deosebită de cea română, pe care naționalitatea moldovenească n-o înțelege”.
Cuprinsă între aceste dispute între „moldovenizare” și „românizare”, limba moldovenilor sovietici, oricum s-ar fi numit, cu greu își făcea loc în instituțiile și organizațiile RASSM. În memoriu se constată că există „puține realizări în trecerea la limba moldovenească a claselor pentru învățători și structurile economice”. Trecerea secretariatelor la limba „moldovenească” era împiedicată de lipsa terminologiei corespunzătoare, pe de o parte, iar pe de alta, de necesitatea de a avea lucrători tehnici care să cunoască și limba ucraineană. Doar unele judecătorii pledau în „limba moldovenească, ceea ce s-a reușit cu multă dificultate”, iar parțial s-a trecut la limba „moldovenească” în doar două comisariate (de Educație și Justiție). Memoriul conchidea că „trecerea către 1 ianuarie 1928 a aparatului sovietic la limba moldovenească de lucru”, așa cum ceruse BP al PCU, nu se va putea realiza. Pe de altă parte, se arată că „ucrainizarea în RASSM aproape că nu rămâne în urmă de ritmul general al ucrainizării în Ucraina”. Exista un singur raion „pur” ucrainesc (Balta) și acolo toată activitatea se desfășura în limba ucraineană. În raioanele mixte moldo-ucrainene „munca în limba ucraineană e satisfăcătoare, iar în moldovenește - șchioapătă”.
