Prezentare punctului de vedere „moldovenist” în contextul apariției RASSM nu este lipsită de importanță, mai ales că aceste teorii vor reapare de curând și în Basarabia după anexarea ei în anul 1940, dar ele vor fi constant vehiculate de arhitecții lui Homo Moldovanus Sovietic până în anul 1991 și după aceasta.
Dezbaterile privind limba și identitatea moldovenilor din stânga Nistrului au apărut inițial chiar în sânul Comisiei organizatorice a RASSM, Gr. Starîi, adeptul liniei de „românizare” fiind contrat de A. Grinștein și I. Badeev, care susțineau cursul spre „moldovenizare”. În raportul prezentat pe 22 august 1924 în cadrul Comisiei, I. Badeev prezintă una din primele versiuni ale teoriei „moldovenismului primitiv”, care ulterior va căpăta aderență printre liderii comuniști ucraineni și sovietici. Acesta susținea în pledoaria sa că „Moldovenii, cu excepția unui grupuleț de politicaștri cumpărați de români, nu se consideră români și nu manifestă dragoste față de patria română. Moldoveanul se consideră moldovean și numai atât”. Badeev se arăta nedumerit de ce „cuvintele franceze românizate de intelectualitatea română trebuie impuse cu orice preț maselor populare moldovenești care au moldovenizat aceleași cuvinte, preluând rădăcinile rusești”. El era împotriva latinizării, pe motiv că „limba moldovenească folosește alfabetul rusesc de 500-600 de ani”, iar românizarea limbii moldoveniști putea fi acceptată doar atunci când „vom adopta punctul de vedere potrivit căruia moldovenii nu există ca naționalitate aparte”.
La rândul său, A. Grinștein se solidariza cu Badeev împotriva lui Starîi, și invoca argumentul că „întrucât moldovenii vorbesc o limbă aparte și au particularitățile lor de trai este absolut firesc că aceste stări sufletești și-au găsit expresie în cerințele privind delimitarea lor în cadrul unei republici autonome”.
Observând impasul în problema identității RASSM dintre linia „românistă” a emigranților comuniști români, susținuți de Gr. Starîi pe de o parte și linia „moldovenistă” promovată de Grinștein și Badeev, F. Korniușin, secretarul comitetului Gubernial Odessa, adresa la 22 august o scrisoare către Gr. Petrovski, secretarul CC al PCU, în care constata mai multe dificultăți în organizarea noi republici: panglica îngustă de teritoriu pe care se întinde populația moldovenească de-a lungul Nistrului; intersectarea acestei linii cu localitățile ruse, ucrainene, bulgare și germane; prezența orașelor Grigoriopol, Tiraspol, Dubăsari cu o populație mic-burgheză predominant evreiască; populația amestecată, în care o jumătate de populație este rusă, iar alta moldovenească, fapt ce determină existența a două soviete sătești (se invoca cazul satului Slobozia); izolarea unor sate moldovenești din districtul Balta pe panglica de-a lungul Nistrului de către satele germane, ucrainești și rusești: lipsa unei industrii anume și a unor organisme independente economice; numărul moldovenilor se micșorează din cauza împrăștierii și încadrării unor sate aparte în masa generală a satelor guberniale; lipsa aproape cu desăvârșire a forțelor culturale moldovenești; pătura subțire a comuniștilor moldoveni și slaba cunoaștere a limbii în care vorbește populația moldovenească. Prin urmare, se observă pe de o parte că decizia privind crearea noii republici era în contradicție cu realitățile din teren, iar raționamentele propagandistice și interesele imperiale au prevalat asupra situației din teritoriu, unde încropirea unei identități statale s-a dovedit o adevărată provocare pentru comuniștii ucraineni.
Pentru a pune capăt polemicilor din jurul problemei limbii și identității viitoarei republici, la 19 septembrie 1924 Biroul Politic al PCU adopta o hotărâre în care decidea tranșant că „la promovarea politicii naționale în RSSM să se ia cursul spre dezvoltarea limbii populare moldovenești în baza alfabetului rusesc (chirilic)”. Această decizie a puterii comuniste de la Harkov va fi contestată de Grupul de Inițiativă de la Moldova, reprezentat de emigranții români cominterniști, fapt ce a născut o dispută aprigă din conducerea de vârf a Partidului Comunist din România și a celui din Ucraina Sovietică.
Arbitrul suprem în această dispută a fost Comitetul Executiv al Internaționalei Comuniste, care convoca două ședințe ale „Comisiei Basarabene” la 3 aprilie 1925, unde urmau să se discute mai multe chestiuni legate de viitorul RASSM, Basarabiei și României. Dezbaterile din aceste ședințe au scos la iveală două puncte diametral opuse. Emigrația română, reprezentată de Al. Bădulescu, dar având ca ideolog principal pe Dic Dicescu, refuza recunoașterea existenței limbii și a poporului moldovenesc, pledând pentru românizarea RASSM, încadrarea Basarabiei în lupta comunistă din România și folosirea RASSM pentru acest scop. Pe de altă parte, liderii comuniști ucraineni considerau că în Basarabia există două popoare și două limbi – moldovenească și română, că moldovenii nu doresc să fie parte a României, prin urmare pleda pentru „moldovenizarea” RASSM, ruperea Basarabiei de la România și alipirea ei la republica moldovenească.
Deși sugerau ideea diferenței dintre moldoveni și români și pledau pentru „dreptul Basarabiei la autodeterminare până la secesiune”, comuniștii ucraineni erau în același timp susținătorii unei idei pan-ucrainene, de unitate a tuturor ucrainenilor din statele vecine RSS Ucrainene. Astfel, în rezoluția Congresului al V-lea Mondial al Internaționalei Comuniste „Problemele naționale ale Europei Centrale și ale Balcanilor” stipula la capitolul „Chestiunea ucraineană” necesitatea „proclamării de către partidele comuniste din Polonia, Cehoslovacia și România a lozincii unirii regiunilor ucrainene, rupte în bucăți de către imperialism, în cadrul unei republici sovietice muncitorești-țărănești”. Pe de altă parte, Congresul aproba „afișarea de către partidul comunist din România a lozincii separării de stat a Transilvaniei și Dobrogei din cadrul României într-o regiune independentă”.
Rolul principal în susținerea tezei „moldoveniste” l-a jucat N. Skrîpnik, Comisarul ucrainean pentru educație, care a propus tranșant drept primă chestiune pentru ordinea de zi a Comisiei problema „moldovenizării” sau „românizării” muncii de partid în Basarabia și implicit în RASSM. Premisa de la care pornea Skrîpnik era că „țăranii moldoveni își consideră limba ca ceva aparte (de română)...trebuie să luăm limba care este și să facem propagandă în această limbă”. Oficialul ucrainean considera că „poporul moldovenesc atât din Basarabia, cât și din România se consideră un popor aparte , cu o limbă aparte și care duce o luptă energică împotriva oligarhiei române”. În cea de-a doua sesiune, Skrîpnik sugera comuniștilor români următoarele lozinci de acțiune: să susțină prin toate mijloacele mișcarea național-revoluționară a moldovenilor din Basarabia, care se consideră un popor aparte, care are o limbă aparte; dezlipirea Basarabiei de la România; Basarabia sovietică; Republică Sovietică Moldovenească unică. În același context, „în raport cu România, Bucovina trebuie tratată la fel ca Basarabia”, conchidea oficialul de la Harkov.
I. Badeev, Secretarul Regional de Partid din RASSM, a susținut punctul de vedere privind „moldovenizarea”, sugerând că „în ciuda a opt ani de ocupație a României și Basarabiei, cultura basarabeană, economia și altele rămân în afara influenței economiei și culturii române. Țărănimea basarabeană și lucrătorii sunt tipul de populație care este și în RASSM. Aproximativ 47 % sunt moldoveni, o mare parte ucraineni. În RASSM populația până în prezent nu înțelege limba română. Națiunea română s-a constituit atunci când Basarabia trăia sub puterea țarului rus”. Pentru a deveni și mai explicit în chestiunea limbii ca ingredient de modelare a moldovenilor sovietici, Badeev consideră că „limba este un instrument de luptă, un focar unde se concentrează idealurile unei clase sau alteia. În lupta pentru emancipare chiar și un dialect capătă o importanță uriașă”.
Punctul de vedere al comuniștilor români a fost prezentat de A. Bădulescu și E. Arbore-Rally. Ultima, într-un discurs care ar fi putut cu ușurință intra în orice manual de istorie a românilor, considera că poporul moldovenesc prea puțin se deosebește de poporul român, pentru ca el să fie recunoscut științific drept o naționalitatea distinctă. „A existat poporul moldovenesc în teritoriul actual al României...a existat și limba moldovenească care a avut literatura sa cu alfabetul slavei vechi. Din acest alfabet ulterior s-a dezvoltat limba literară română. Limba română se deosebește puțin de limba moldovenească. Chestiunea de substanță nu rezidă în limbă. Nu putem spune că exploatarea Basarabiei înseamnă exploatarea moldovenilor ca națiune. Noi recunoaștem mișcarea din Basarabia pentru alipirea la RASSM și pentru eliberarea de sub jugul imperialismului român ca o mișcare națională a Basarabiei, în ansamblu, și nu ca o mișcare națională a poporului moldovenesc”.
În luarea sa de cuvânt, Gheorghi Dmitrov, unul din principalii lideri ai Kominternului va susține ideea „moldovenizării” în Basarabia și RASSM, considerând că „în privința Moldovei, există națiunea moldovenească, aceasta nu este o chestiune de geografie, nici academică, aceasta este o chestiune politică, o chestiune a luptei de clasă. Națiunea moldovenească există și moldovenii au dreptul la autodeterminare națională, la unitate națională, la republica lor independentă”. În încheierea dezbaterilor, Comisia a cerut Partidului Comunist din România acceptarea rezoluției prin care să susțină „mișcarea național-revoluționară a moldovenilor din Basarabia, care se consideră un popor aparte cu o limbă aparte”, la care reprezentantul emigrației române Al. Bădulescu a replicat că „națiunea moldovenească nu există, nu există nici mișcarea național-revoluționară și noi nu putem susține ceea ce nu există”.
