Linkuri accesibilitate

Istoria RASSM (1924-1940) (IV):  De la anexarea rusă la revoluția bolșevică (3)


Iașul în perioada semnării tratatului ruso-turc de la 1792
Iașul în perioada semnării tratatului ruso-turc de la 1792

Pe măsura decăderii influenței otomane la sfârșitul secolului XVIII-începutul secolului XIX, Țările Române se plasează în epicentrul Problemei Orientale, prin pretențiile puterilor regionale (Austria și Rusia) de a-și impune dominația asupra lor. În urma războiului ruso-turc din 1768-1774, în cursul căruia Imperiul Rus a ocupat şi Țările Române, Imperiul Habsburgic, prin presiuni asupra turcilor şi ca preț al intervenției sale diplomatice, a obținut de la Poartă anexarea părţii de nord a Moldovei, denumită Bucovina (Țara Fagilor).

Împărăteasa Ecaterina II
Împărăteasa Ecaterina II

La rândul său, Rusia Țaristă, după un lung şi sângeros război cu Imperiul otoman (1787-1791), care s-a desfășurat iarăși în mare parte pe teritoriul Moldovei şi al Ţării Românești, impunea prin pacea de la Iași (1792) recunoașterea noilor cuceririle teritoriale – a pământurilor dintre Bugul de Sud şi Nistru, situate mai jos de Podolia poloneză, care alcătuiau „Olatul Oceacovului”. Prin urmare, Rusia obţinea țărmul nordic al Marii Negre, inclusiv Crimeea (încorporată încă la 1783). Partea din stânga Nistrului situată la nord de râul Iagorlâc va fi ocupată de Rusia în 1793, ca rezultat a celei de-a doua împărțiri a Poloniei, și va fi reorganizată în anul 1795 în gubernia Kameneț - Podolsk (Podolia).

Gubernia Novorossia în perioada Ecaterinei II
Gubernia Novorossia în perioada Ecaterinei II

Îndată după încheierea păcii de la Iaşi, conform ucazului Ecaterinei II, de la 26 ianuarie 1792, „teritoriile de curând cucerite de la turci, situate între râurile Bug şi Nistru” au fost incluse în componenţa guberniei Ekaterinoslav. Pe parcursul anilor următori au mai avut loc numeroase reorganizări teritorial-administrative. Inițial, în 1795, va fi creată gubernia Voznesensk, iar după doi ani, în 1797, gubernia este reorganizată și creată o nouă gubernie numită „Novorossia”. În 1802 gubernia Novorossia se diviza în trei noi gubernii: Nikolaev, Ekaterinoslav şi Taurida (Tavria).

Politicile de colonizare. Pentru consolidarea statalității ruse în regiunile de la Nistru și exploatarea economică a teritoriului, dar și pentru proiecția ulteioară a intereselor de mare putere, autoritățile țariste au promovat o intensă politică de colonizarea a Novorossiei, mai ales a regiunii dintre Bug și Nistru. Către sfârşitul sec. XVIII şi pe parcursul sec. XIX, popularea spontană a acestui ţinut a fost înlocuită printr-o politică de colonizare intensivă (mai ales cu populaţia din stânga Niprului), promovată consecvent de guvernul ţarist.

Rezultatele nu s-au lăsat mult aşteptate, căci doar în olatul Oceakovului în perioada anilor 1792-1795 numărul ţăranilor dependenţi, mai ales a celor ucraineni, a crescut de la 2 906 până la 10 037 oameni (cu 345,4%).

În general, regiunea Oceakovului serveşte drept exemplu elocvent al acestui proces intensiv de colonizare ucraineană a „oblastei” noi formate, deoarece, dacă până la 1792 raportul dintre moldoveni şi ucraineni era aproximativ egal (50,92% de ucraineni şi 49,08% de moldoveni), apoi doar peste un singur an – la 1793, din cauza acestei colonizări răsăritene, ponderea moldovenilor a scăzut până la 47,95%, iar către 1795 – până la 41,57%, atingând la 1799 cota de doar 39,12%, această tendinţă de diminuare păstrându-se şi în continuare.

Printr-un șir de edicte emise în această perioadă (1793, 1812, 1824, 1843) a fost instituit un sistem stimulativ de strămutare a țăranilor de stat, cărora li se ofereau diferite înlesniri. Moșierii, funcționarii, ofițerii ruși și moldoveni, cărora li s-a oferit pentru servicii imperiale mai multe proprietăți în regiune, vor aduce mii de locuitori odată cu strămutarea lor aici. Spre exemplu, numai în perioada 1836-1857 în județul Tiraspol au fost strămutate peste 19 mii de persoane din diferite gubernii ale Imperiului Rus, în majoritate ucraineni.

Românii și noua organizare politică. Românii de la est de Nistru (denumiți moldoveni), au ocupat în perioada de după 1791 mai multe regiuni ale Imperiului Rus, în special guvernămintele Podoliei, Ekaternoslavului și Crimeii. Regiunile în care se așezaseră în mare număr formau un fel de triunghi a cărui bază o forma râul Nistru, mărginit la nord de Moghilev (Movilău) și la sud de Ovidiopol. Vârful acestui triunghi mergea până dincolo de Bug, până la Nipru, pe măsura descreșterii densității populației transnistrene românești.

Arealul de răspândire a românilor de peste Nistru poate fi împărțit în două regiuni: prima dintre Nistru și Bug, cu extremitățile Movilău și Ovidiopol; a doua între Bug și Nistru, grupând grosul populației românești în jurul fostei localități Socola, fondată de români în sec. XVI, devenită ulterior Voznesensk. Un alt grup de localități românești se găsea în jurul orașului Elisavetgrad (ulterior Kirovograd), creat de împărăteasa Elisaveta cu ajutorul românilor transnistreni. Anume în legătură cu această din urmă regiune apare și prima statistică a românilor de peste Nistru (trecuți la națiunea volohă - voloșcinatii), care la 1773 numărau 2 471 persoane.

Putem constata că sporirea naturală a populaţiei şi conservarea tradiţiilor populare pe parcursul următoarelor secole nu mai putea concura cu politica de colonizare intensă, promovată de autorităţile ţariste în aceste ţinuturi, şi de aceea ponderea procentuală a elementului românesc din spaţiul Bugo-Nistrean la sfârşitul sec. XVIII – începutul sec. XX scade simțitor. Însă numărul absolut al moldovenilor, chiar conform datelor statistice ruse, era în continuă creştere (cifrele statisticii ruse conform Reviziilor (recensămintelor) din anii 1763, 1782, 1795 estimau populaţia română din Novorossia respectiv la – 106.200, 154.700, 189.800 de oameni).

Clauzele tratatului de pace de la Iași prevedeau dreptul locuitorilor Principatului Moldova de a se strămuta pe parcursul a 14 luni în Rusia, autoritățile țariste desfășurând o vastă activitate de recrutare a moldovenilor pentru a-i strămuta în stânga Nistrului. Prin urmare, mai mulţi boieri moldoveni, printre care Ion și Nicolae Cantacuzino,T. Roseti, Ilie Catargi, Scarlat Sturdza, Matei Cantacuzino, Deleanu Cantacuzino, Emanuil Balș și alții au primit circa 138 000 ha în spațiul bugo-nistrean. După unele date, în anii 1792-1793 din Moldova în Rusia s-au strămutat 48 de boieri, care au adus cu ei circa 1 000 români. După alte date, cei 3 969 de români care au plecat după pacea de la Iași în regiunea transnistrean au fondat 20 sate, politica de ademenire a populaţiei Principatelor în pământurile bugo-nistrene şi Crimeea fiind promovată de către diplomaţia rusă şi la începutul sec. XIX.

Statistica oficială rusă din 1834 este mai amplă și arată numărul total al românilor transnistreni: în gubernia Herson – 75 mii; în gubernia Ekaterinoslav – 9 858; în gubernia Podolia 7 429. În total 92 287.

Realitatea demografică de care s-a lovit în aceasta zonă administraţia rusă a generat chiar în cercurile guvernamentale țariste ideea de a crea acolo un „principat” sub numele de „Moldova-Nouă”. Se vorbea şi despre aşezarea fostului principe al Moldovei – Alexandru Mavrocordat – în scaunul noului principat.

Recensământul imperial din 1897 arată că la sfârșitul secolului XIX-începutul secolului XX în gubernia Herson erau 164 267 moldoveni; în gubernia Ecaterinoslav – 8 453; în gubernia Taurida (Crimeea) – 2 895; gubernia Podolia – 26 764. În total în regiunea din stânga Nistrului locuiau 202 369 români.

Modul de viață și tradițiile. Istoricul și demograful rus V. Kabuzan constata că în noile teritorii achiziționate după 1792, sporul natural al moldovenilor nu era inferior rușilor sau ucrainenilor, dar scăderea numărului acestora, care de altfel nu și-au uitat limba, s-a datorat intenselor politici de colonizare care au avantajat elementul slav. Mai mult decât atât, în zona adiacentă Nistrului se atestă discrepanțe importante la nivelul raportului dintre urban și rural, fiind remarcată implicarea scăzută a moldovenilor în procesul de urbanizare. Spre exemplu, în localitățile Tiraspol, Dubăsari și Grigoriopol erau înregistrați doar 9 % din numărul moldovenilor ce locuiau în regiune. Este adevărat că nicio etnie conlocuitoare nu alcătuia majoritatea în mediul urban, acesta fiind alcătuit din evrei (28 %), armeni (26 %), ucraineni (24 %), moldoveni (15 %) și ruși (6 %). Pe de altă parte, în mediul rural constatăm o dominație categorică a moldovenilor (63, 6 %), urmați de ucraineni (16 %), germani (14 %), ruși (3 %) și bulgari (3 %).

În a doua jumătate a sec. XIX, ca rezultat al procesului de migrare și colonizare, a celui de asimilare și a diversității ritmurilor de creștere a etniilor conlocuitoare, structura etnică a populației din regiunea transnistreană s-a modificat, fiind atestată reducerea constantă și consistentă a ponderii populației românești.

Cu toate acestea, prezența numeroasă a românilor în regiuni întinse din stânga Nistrului, care în pofida distanțelor, a izolării îndelungate de marea poporului român, a proceselor intense de asimilare, și-au păstrat atașamentul față de identitatea etnică și culturală românească, a început să devină domeniu de interes istoric pentru cercetătorii ruși și cei români. Nicolai Ignatiev constata că populația moldovenească din Novorossia nu s-a asimilat cu poporul rusesc: „Părăsind puritatea limbii, în contact cu rușii, totuși moldovenii sunt departe de a se fi asimilat cu ei, prin moravurile, obiceiurile și chiar portul lor”.

Folcloristul român Theodor T. Burada, care a călătorit în repetate rânduri în aceste regiuni la cumpăna secolelor XIX-XX, constata în primul rând vechimea acestor români: „Convorbind cu mai mulți bătrâni despre vechimea acestor sate, mi-au spus că ei nu știu de când s-ar fi aflând prin aceste locuri, dar că ei au apucat povestindu-se că din neam în neam au fost locuite totdeauna de moldoveni”.

Dumitru Drăghicescu
Dumitru Drăghicescu

Aceleași mărturii privind caracterul organic al românismului de pe ambele maluri ale Nistrului sunt relatate de sociologii Dumitru Drăghicescu și Gheorghe Murgoci, care ne arată: „Aceleași obiceiuri cu ocazia nașterii, a înmormântării, a căsătoriei, aceleași tradiții de Crăciun și Anul Nou, ca și în toate celelalte circumstanțe solemne ale vieții. Aceleași credințe superstițioase, aceleași povești cu dragoni zburători, aceiași Feți-Frumoși cu bucle aurii, aceleași cântece populare și doine, aceleași dansuri (hora, brâul, etc.). Ei au păstrat până și sistemul de măsuri și greutăți ale căror denumiri corespund celor folosite în România: oca, dimirlie, baniță, mierlie”.

Din punct de vedere social, organizarea administrativă a românilor transnistreni era bazată pe un puternic simțământ de comunitate și tradiții. Legile erau cutume, moștenite și perpetuate potrivit cu evoluția socială a mediului. Caracteristica gospodăriei administrative în mediul rural al acestor români era conservatismul obiceiului național al pământului. Băștinașii unei comune formau o unitate administrativă, numită obște țărănească. În această obște părăsirea satului și primirea străinilor se făceau cu mari greutăți, ceea ce explică conservarea graiului și puritatea satelor românești transnistrene. Treburile obștii erau conduse de Adunarea Obștească, care se compunea din țăranii cei mai aleși și care aveau dreptul de vot. Aceștia au trăit continuu o viață comună cu românii de dincoace de Nistru, iar dovezile istorice, alături de cele lingvistice și toponimice, nu lasă nicio îndoială că slavii, mai ales ucrainenii, au venit aici mai tardiv în contact cu românii.

Chiar dacă prin anexarea Basarabiei, Imperiul Rus făcut ca Nistrul să nu mai fie un râu de hotar pentru români, tocmai prin dispariția graniței de la Nistru după 1812 s-a permis românilor transnistreni să intre în relații mai apropiate cu românii din Basarabia, alături de care au împărtășit experiențele comune ale secolului de dominație țaristă. Tocmai acest fapt explică comuniunea de acțiuni ale românilor din Basarabia și Transnistria în tumultul anilor 1917-1918, când Primul Război Mondial și Revoluția rusă au condus la destrămarea Imperiului Rus și la tendințele de emancipare a românilor din Basarabia.

Despre blogul: Comunismul în oglindă

Istoria paralelă a R(A)SS Moldovenești și României Populare/Socialiste văzută de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Instaurarea treptată a comunismului în spațiul sud-est european în timpul și după al Doilea Război Mondial a dus la crearea și reconfigurarea a două entități românești, Republica Populară/Socialistă România și RSS Moldovenească/RASS Moldovenească. În pofida unui trecut istoric care de multe ori a coincis și a unui experiment social comun, în perioada comunistă cele două entități au avut evoluțiile politice, sociale și economice diferite, deși – din nou – de multe ori asemănătoare. Au evoluat în paralel, într-un spațiu ideologic comun. Acest trecut diferit și totuși asemănător impune și o analiză istorică comparată a celor două spații românești, care va contribui la o mai bună înțelegere istorică a trecutului recent.

Este ce-și propun să facă istoricii Dorin Dobrincu de la Iași și Octavian Țîcu de la Chișinău în noul blog „paralel”, care continuă prima lor colaborare de succes la Radio Europa Liberă „1918 -2018: o istorie necunoscută a Centenarului”

Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei, Conferenţiar Universitar (ULIM), parlamentar independent, președintele Partidului Unității Naționale.

Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995. Între aprilie 2007-decembrie 2009: coordonator al Comisiei Prezidenţiale Consultative pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.

Notă: opiniile exprimate în acest blog nu coincid, neapărat, cu cele ale Europei Libere.

XS
SM
MD
LG