Americana de origine japoneză Julie Otsuka (n. 1962) nu-i o romancieră „de serie”, în anul când „schimba prefixul” (în 6) publicând abia cel de-al treilea roman al său, Înotătorii, Pandora M, 2023, după ce că When the Emperor Was Divine (2002) şi, mai cu seamă, Buddha din podul casei (2012, Prix Femina Étranger) i-au adus consacrarea. Multum in parvo e despre ea, dovadă fiind şi această „poveste puternică despre o mamă diagnosticată cu demenţă şi dragostea fiicei sale” (The Washington Post), de numai 150 de pagini.
„Pentru că nu e alt loc pe lume unde am vrea să fim decât la piscină: culoarele largi, (…) şanţurile adânci şi pronunţate (…), prietenoasele balize (…), intrările separate, dar echitabile pentru bărbaţi şi femei, atmosfera caldă (…), toate acestea ne creează o stare de confort şi ordine care lipseşte din viaţa noastră de deasupra”, vocea naratoarei din Partea Întâi, Piscina subterană, ne conduce într-un univers securizat în care oricine poate spune, sus şi tare, „pentru noi înotul e mai mult decât o modalitate de petrecere a timpului, e pasiunea noastră, consolarea noastră, felul nostru de dependenţă”. Or, apariţia unei fisuri „la capătul adânc al culoarului patru” tensionează brusc atmosfera („e o fisură trecătoare sau permanentă? Superficială sau profundă? Malignă sau benignă, sau (..) amorală?”), iar de-aici încolo romanul se focusează pe una dintre înotătoare, o femeie în vârstă care trăieşte în regim de „Îşi aminteşte că ai fost concepută din prima încercare. Îşi aminteşte că fratele tău a fost conceput din prima încercare. Îşi aminteşte că celălalt frate al tău a fost conceput din a doua încercare” vs „Nu-şi aminteşte că azi e duminică şi că a fost deja la plimbare. (…) Nu-şi aminteşte ce anotimp e. Nu-şi aminteşte ce zi sau ce an e”. Atunci când situaţia ei devine „progresivă, netratabilă şi ireversibilă”, bătrâna e internată la Belavista, unde „principala activitate va fi să aştepţi”. Vine şi momentul adevărului: „Noul doctor spune că nu e Alzheimer. (…) Era demenţă frontotemporală. (…) Atrofia lobului frontal. «Şi Ravel a suferit de asta»”. Peste alte câteva pagini, în care boala evoluează galopant, „ultima propoziţie întreagă pe care o mai spune este: «Bine că există păsări»”, după care „nu i-ai mai auzit glasul de doi ani de-acum”, şi atunci, cu o ultimă pornire în care-şi pune toată dragostea de mamă „deodată, întinde mâna şi te apucă de braţ. Strânsoare e puternică, dar blândă. Mâna îi e neaşteptat de caldă. Îţi dai seama că mama ta te ţine de mână. Staţi aşa, ea cu mâna pe braţul tău, minute în şir (…) cele mai bune cinci minute din viaţa ta”.
Şi mai e o ultimă amintire – după ce că autopsia craniană confirmă: „n-a fost Alzheimer, a fost demenţă frontotemporală” –, de-a infinită tandreţe, în care bolnava „priveşte îndelung imaginea chipului tău, apoi numele tău tipărit dedesubt, apoi la numele de pe ecusonul prins la cămaşă, apoi la chipul tău. Face aceeaşi buclă din nou şi din nou. (…) Şi de câte ori ajunge la chipul tău, arată de parcă ar da să vorbească”. Aşa funcţionează şi scrisul lui Julie Otsuka, „în buclă” – nici mai mult, nici mai puţin, chiar bucla morţii.
12 februarie ’24
