Turcia a asigurat Rusia că viitorul canal pe care îl construiește pentru ca parte din nave să poată ocoli Istanbulul nu va afecta aplicarea Convenției de la Montreux, care reglementează accesul navelor străine în Marea Neagră.
Ministrul turc de externe Mevlut Cavușoglu a făcut acesta anunț, miercuri 30 iunie, la Antalya, în conferință cu omologul său rus Serghei Lavrov, care a călătorit în Turcia special pentru asta. Cu toate astea, Cavușoglu nu a dat niciun detaliu și nu a confirmat în vreun fel că navele militare străine nu vor putea folosi viitorul canal, care nu e acoperit de prevederile Convenției de la Montreux.
Serghei Lavrov a spus: „Suntem mulțumiți de cooperarea cu prietenii turci și de implementarea Convenției de la Montreux. În urma negocierilor de astăzi, reținem că planurile pentru construirea canalului nu vor afecta în niciun fel parametrii prezenței flotilelor militare ale puterilor străine în Marea Neagră.”
Cavușoglu, în aceeași conferință de presă, nu a confirmat însă această versiunea a situației.
Turcia a început luna trecută lucrările la giganticul proiect al viitorului canal artificial, lung de 45 km, la vest de Istanbul, canal care va ocoli orașul istoric și, după principul canalelor de Suez și Panama, va lega marea Neagră de marea Marmara.
Costul inițial al faraonicului proiect, care ar trebui să fie gata în 2023, a fost estimat la 15 miliarde de euro. O nebunie și o extravaganță, spun mulți experți, dar nu asta pare important pentru Ankara. Vladimir Putin s-a grăbit să-i amintească lui Recep Tayyip Erdogan de existența Convenției de la Montreux, din 1936, care reglementează și limitează tranzitul şi navigarea prin strâmtorile Bosfor şi Dardanele.
Convenția de la Montreux impune limite severe navelor militare non-riverane și oprește Turcia de la a modifica tarifele, costul tranzitului. Putin a cerut așadar ca aceleași limitări să fie impuse și tranzitului prin viitorul «Canal Istanbul», însă Erdogan a răspuns mai întâi extrem de ambiguu.
O prietenie schimbătoare
Nu este prima sursă de tensiuni între cele două puteri riverane. Recent, nori negri au părut că se adună la orizontul prieteniei recente dintre Putin și Erdogan, sau mai degrabă roata norocului părea să se fi întors pentru Occident, dată fiind apropierea dintre cei doi.
Interesele și simpatia se arătau comune, iar în Siria, de câte ori se ivea o problemă complexă, Ankara și Moscova găseau rapid o soluție între ele, SUA și occidentul în general fiind mai degrabă spectatori.
Dar iată că mai întâi, Erdogan l-a primit în vizită, în luna mai, pe președintele Ucrainei Volodimir Zelenski cu același fast cu care acesta ar fi fost primit la Washington. Dar mai ales după aceea: Erdogan a anunțat că va construi, în cele din urmă, «Canalul Istanbul».
Scria în acel moment Corriere della Sera: „E de înțeles că explodează acum spaima Rusiei de a vedea într-o zi flotilele NATO, cu cea americană în cap, intrând fără limite în «curtea din spate» care e Marea Neagră. Erdogan, spun criticii lui, vrea doar să câștige bunăvoința lui Biden și să vadă anulate sancțiunile impuse Turciei pentru că a cumpărat rachete S-400 de la ruși. Așa o fi. Dar noul Sultan o fi calculat oare factorul timp, adică anii de muncă pe care îi va cere săparea «Canalului», înainte ca el să treacă în istorie?” (Corriere della Sera)
Turcia asigură că anul 2023 va vedea inaugurarea canalului.
Turcia, Rusia și dreptul de a pluti în Marea Neagră
Rusia a sugerat încă din iulie 2019 că ar fi nevoie de o revizuire a Convenţiei de la Montreux, care reglementează tranzitul şi navigarea prin strâmtorile Bosfor şi Dardanele.
Prima cerere a venit de la autoritățile ruse din Crimeea, în momentul începerii manevrelor militare NATO de anul acesta. Dintre cele șase țări riverane, trei: România, Bulgaria și Turcia sunt membri în NATO, în vreme ce Ucraina și Georgia sunt parteneri asociați ai NATO și doresc să adere.
Aderarea Ucrainei și Georgiei este însă imposibilă în viitorul apropiat, ambele având părți din teritoriul la Marea Neagră ocupate de Rusia, unul din acestea fiind chiar Crimeea, în largul căreia au loc chiar acum manevre navale ale SUA și NATO, cu participarea tuturor țărilor riverane, inclusiv Ucraina și Georgia.
Convenția de la Montreux, un tratat din 1936 privind trecerea navelor militare prin Bosfor și Dardanele, stabileşte suveranitatea Turciei asupra strâmtorilor care leagă Mediterana de Marea Neagră. Conform convenţiei, navelor țărilor neriverane li se permite să treacă prin strâmtori în timp de pace şi de război, însă trebuie să-i anunțe pe turci cu cel puțin 15 zile înainte.
Odată intrate în Marea Neagră, navele țărilor neriverane, fie civile fie de război, cum a fost cazul crucișătorului american USS Donald Cook, nu pot rămâne în Marea Neagră mai mult de 21 de zile. Asta înseamnă că țările NATO, atunci când vor să facă manevre de durată mai lungă, trebuie să ruleze navele și să le înlocuiască o dată la fiecare trei săptămâni.
Rusia anunțase înainte că manevrele din Marea Neagră sunt o idee periculoasă şi că Moscova va reacţiona în consecinţă. Flota rusă din Marea Neagră a organizat în paralel propriile exerciţii în această perioadă, cu participarea aviaţiei maritime şi a unor submarine.
Dar Convenția de la Montreux limitează și activitatea statelor riverane. Tocmai legat de submarinele Rusiei, Ucraina a informat Turcia că Rusia încalcă sistematic Convenţia de la Montreux, după ce a remarcat o intensificare a frecvenţei trecerilor submarinelor ruseşti prin strâmtoarea Bosfor.
Conform aceleiași convenții, statele riverane Mării Negre îşi pot trimite submarinele dincolo de Marea Neagră numai în scop de efectuare a unor lucrări de întreţinere. Submarinele rusești depistate se îndreptau, cel mai probabil, spre Siria, însă frecvența lor pare o încălcare limpede a Convenției de la Montreux.
Așa încât, o revizuire a convenției de la Montreux nu ar fi în nici un caz unidirecțională și ar afecta la fel de bine libertatea de circulației a Rusiei în zona strâmtorilor Mării Negre.
Efectele viitorului canal
După reuniunea de săptămâna trecută dintre cei doi miniștri de externe, Lavrov și Cavușoglu, Turcia a asigurat, așadar, că va respecta Convenția de la Montreux și după inaugurarea canalului paralel cu strâmtorile. Lavrov a părut a interpreta asta în sensul că Turcia nu va permite navelor militare străine să treacă prin canal, care nu e acoperit de Convenția de la Montreux. Dar nu asta a fost mesajul exact al Turciei. „Respectarea Convenției” poate însemna pur și simplu aceea că Turcia nu va modifica tarifele trecerii prin Bosfor, de pildă.
Erdogan poate căuta, prin această ambiguitate întreținută cu bună-știință, să facă să-i fie uitată atitudinea de frondă față de SUA și NATO atunci când a decis să plătească 2,5 miliarde dolari pentru cumpărarea de sisteme rusești de apărare antirachetă S-400.
Provocarea cu rachetele rusești
Acel târg cu Moscova a constituit prima abatere serioasă a Turciei de la regulile NATO în cele șase decenii de când Turcia e membru în Alianță. Sistemul rusesc pe care l-a cumpărat Turcia lui Erdogan nici nu este compatibil cu celelalte structuri din NATO.
Principala problemă e nu doar politică, administrativă sau tehnică, ci mai ales faptul că în cadrul NATO Turcia nu are dreptul să desfășoare asemenea rachete pe granița cu Armenia, țară asociată cu NATO, sau pe granița cu Grecia, țară membră în Alianță.
Un alt detaliu care a deranjat politic în cadrul Alianței este chiar faptul că respectivele rachete cumpărate de Turcia ar putea fi tehnic desfășurate spre o altă țară membră în NATO: Grecia.
La fel de complicată și provocatoare s-a dovedit, pentru NATO, și intervenția lui Erdogan în Libia.
Un taxi pentru Tobrouk: NATO, Franța și Turcia în deșertul libian
Emmanuel Macron a denunțat deja ceea ce el a numit «responsabilitatea istorică și criminală a Turciei în Libia». Membru NATO, Turcia este implicată, cum am mai scris-o, în războiul civil din Libia: Ankara sprijină guvernul de la Tripoli, cel recunoscut internațional, al lui Faïez Sarraj, dar care e doar o coaliție heteroclită, foarte firavă pe plan militar, în vreme ce Rusia (ca și Egiptul vecin și alte țări arabe) îl sprijină pe mareșalul Haftar, cel ale cărui trupe domină toată partea răsăriteană a țării, Cirenaica.
Franța tinde să se situeze de partea acestui Mareșal Haftar, în vreme ce Erdogan își justifică amestecul militar în Libia prin aceea că sprijină guvernul recunoscut de ONU, pe când Franța, aliat din NATO, e de partea unui general rebel.
Presa franceză a scris că Turcia a adus în Libia circa cinci mii de mercenari islamiști din Siria, mercenari care au o serioasă experiență a terenului, după ce au luptat împotriva regimului lui Assad în Siria.
Intervenind în Libia, Turcia are de altfel ochii îndreptați asupra zăcămintelor de gaz din Mediterana, în largul Greciei și Ciprului.
În final, prin felul în care păstrează ambiguitatea în jurul posibilității, pentru NATO și SUA, de a folosi viitorul canal, care nu e acoperit de Convenția de la Montreux, Erdogan îi amintește lui Putin și că, în ciuda intereselor comune, Turcia rămâne ostilă Rusiei în multe privințe, unul din principalele motive fiind anexarea Crimeei și persecuția de către Rusia a tătarilor de acolo, tătari al căror protector a fost întotdeauna Turcia, care sub Erdogan își reafirmă cu mândrie trecutul otoman imperial.
