Din profunzimea intelectualității pariziene, Le Monde publică astăzi în pagina 3 un lung reportaj realizat la punctul ucrainean de frontieră Solotvino (Slatina, în românește), la granița Ucrainei cu România, pe râul Tisa, pe unde mai multe mii de ucraineni între 18 și 60 de ani, care în mod normal ar fi trebuit să fie recrutați în țara lor, potrivit legii, au încercat în ultimele luni, din primăvară încoace, să fugă în România.
Solotvino este Slatina în românește, iar primarul târgului este un român din Ucraina care posedă fabrici de lemne de ambele părți ale frontierei. Orășel mixt etnic, dar majoritar românesc, din cei aproape 9000 de locuitori, aproximativ 60% sunt români, 30% maghiari și doar 10% ucrainieni.
Potrivit autorităților ucrainene, circa 6400 de bărbați au fost deja reținuți acolo de grăniceri și poliție, dintre care 4000 încercau să treacă prin puncte ilegale. Unii au încercat să ajungă în România deghizați în femei, alții ascunși în portbagajul mașinilor.
Pentru ucraineni, intrarea în România înseamnă, desigur, a ajunge în UE. Potrivit anchetei publicate astăzi de Le Monde, prețul pentru călăuze variază între 500 si 2000 de euro.
Sigur, fugarii foarte rău văzuți în Ucraina, inclusiv la cel mai înalt nivel al statului. La sfârșitul lunii mai, președintele Volodimir Zelenski a reacționat rece la o petiție online care a strâns peste 25 000 de semnături și care cere ridicarea interdicției de a părăsi teritoriul pentru bărbați. La televiziune, Zelenski a sugerat ca această petiție să fie transmisă „părinților care și-au pierdut copiii morți apărând Ucraina, statul nostru și independența noastră”.
Cei prinși nu riscă ceva cumplit. Odată ajunși la tribunal, aceștia sunt în general amendați cu „aproximativ 8500 de grivne” (226 de euro), iar datele lor „sunt trimise la biroul de recrutare”. „Dacă sunt apți, atunci ei pot fi trimiși la luptă”, spune teoretic legea, dar asta nu se prea întâmplă, dar fiind că este limpede că psihologic ei nu sunt buni soldați.
Apoi, odată ajunși în România, fugarii nu mai au nicio grijă. Dacă ei pot fi, teoretic, arestați de polițiștii de frontieră români pentru intrarea ilegală pe teritoriu, depunerea unei cereri de azil este suficientă pentru a evita orice risc de a fi trimiși înapoi în Ucraina.
Apropos of nothing
Presa britanică are cu totul alte preocupări. Circulă speculații că Boris Johnson – care se află în prezent la mijlocul celei de-a doua vacanțe din vara asta – își va petrece restul de trei săptămâni din mandat lucrând de la locuința de la țară a șefului guvernului. E ceea ce aflăm din The Times, care dă asigurări că este vorba de o informație reală.
Presa germană are, de asemenea, cu totul alte preocupări. Nu e nevoie de mari explicații, pentru cine cunoaște un minimum din contextul cultural și politic german: aflat în vizită oficială, liderul palestinian Mahmud Abbas a acuzat Israelul că ar practica un „Holocaust”, reușind astfel performanța de a-l irita public pe Olaf Scholz. În vizită la Berlin, președintele palestinian a refuzat dă răspundă cererii unui jurnalist, care întreba dacă și-ar cere scuze pentru atacul terorist de la München din 1972.
Mahmud Abbas a invitat presa să privească mai degrabă spre „masacrul” practicat actualmente, potrivit lui, de statul evreu. Cancelarul german, care era alături de el în conferința de presă, nu și-a putut ascunde o grimasă de dezgust (non ha nascosto una smorfia, cum o rezumă în Italia La Repubblica, figura șocată a lui Scholz fiind bine surprinsă și într-o fotografie elocventă în cotidianul din München, Süddeutsche Zeitung).
Obscurantismul nu trebuie să fie o fatwalitate
Editorialele ultimelor numere ale săptămânalelor politico-satirice franceze Le Canard enchaîné și Charlie Hebdo sunt, așa cum ne puteam aștepta, despre efectele atacului criminal — și eșuat — împotriva scriitorului Salman Rushdie.
Charlie Hebdo are astfel cuvinte grele pentru acei bine-cugetători care consideră că și scriitorul ar avea vina lui pentru că a „provocat” sau „a jignit” islamul: «Este, de fapt, o crimă comisă cu complicitatea, nu întotdeauna pasivă, a miilor de mici dandys intelectuali inconștienți și superficiali, care, din fotoliul lor burghez al unor capitale occidentale, au ales cu bună știință tabăra obscurantismului criminal împotriva celor care nu arată respect pentru religii, împotriva „blasfematorilor” și a „islamofobilor”. Este o crimă care a fost comisă pentru că politicienii cinici preferă să condamne scriitorul mai degrabă decât asasinii.»
Si ambele publicații amintesc exemplul simpaticului fost președinte francez Jacques Chirac, care în 1989, după fatwa iraniană care cerea și încuraja asasinarea lui Rushdie, a spus: «Nu am nicio stimă și nicio simpatie pentru acel scriitor sau pentru oamenii care se folosesc de blasfemie pentru a face bani, precum păcăliciul – și îmi cântăresc cuvintele – pe nume Martin Scorsese, cu prostia lui de film ratat numit „Ultima ispitire a lui Cristos”. Nu cer instaurarea cenzurii, însă violarea conștiințelor este inadmisibilă.»
Oare victimele fanaticilor sunt întotdeauna de vină? se întreabă cele două publicații.
