Linkuri accesibilitate

Manuel Azaña și tragedia celei de-A Doua Republici Spaniole


Marius Stan blog image

În aprilie 1931, Regele Alfonso al XIII-lea al Spaniei își părăsea pașnic tronul și preda cheile puterii unui guvern provizoriu alcătuit din reprezentanți ai câtorva partide republicane și ai socialiștilor. În iunie, parlamentul spaniol (Las Cortes Constituyentes) ales liber s-a reunit pentru a discuta o constituție republicană. Pe parcursul verii, conflictele de viziuni au devenit evidente și s-a ajuns la un bloc dominant alcătuit din liberalii republicani și socialiști. Din octombrie 1931 și până în septembrie 1933, Manuel Azaña (1880–1940), politicianul spaniol născut azi în urmă cu 140 de ani, ai cărui prieteni și dușmani deopotrivă îl considerau sufletul Republicii, a servit ca prim-ministru al câtorva cabinete succesive de coaliție.

În pofida Marii crize economice, a câtorva insurecții militare și a agitației muncitorilor și țăranilor, stabilitatea guvernului nu a fost amenințată serios până în toamna anului 1933. Regimul Azaña a reprezentat prin urmare o oportunitate politică unică pentru acele forțe care doreau o soluție democratică, reformistă și laică la multiplele probleme ale Spaniei. Liderii coaliției republican-socialiste se maturizaseră în timpul viguroasei renașteri economice și culturale de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX. Republica lor era menită să asigure simultan împlinirea acelei renașteri și o constituție care să conțină cele mai moderne și democratic-europene elemente. În plus, cei șaptezeci și ceva de ani anteriori lui 1931 fuseseră o perioadă de substanțială creștere economică (deși semnificativ diminuată după 1918).

Relativ necunoscut în afara lumii hispanice, Manuel Azaña a fost probabil figura cea mai importantă a Spaniei secolului XX după Francisco Franco însuși. A fost arhitectul Frontului Popular în 1935, a condus din nou guvernul după alegerile din februarie 1936 și a devenit președinte al republicii în ajunul izbucnirii Războiului civil spaniol. De asemenea, Azaña ne-a lăsat o cantitate impresionantă de materiale autobiografice, scrisori, discursuri și jurnale înțesate cu detalii personale și observații caustice. Există și memoriile scrise și publicate în 1980 de cumnatul și cel mai apropiat prieten al său, Cipriano Rivas Cherif (Retrato de un desconocido: Vida de Manuel Azaña), plus alte câteva biografii apărute în anii 1990.

În contrast cu determinarea naționaliștilor de a restaura vechiul regim în toate aspectele sale sociale, religioase și politice, Azaña a reprezentat modernitatea și Spania europeană a viitorului. Tragedia lui Azaña a fost că avea o viziune mult prea rațională pentru o dreaptă dispusă să apere vechea ordine și o extremă stânga care-și dorea o revoluție. Și-a văzut astfel republica ordinii și a coexistenței democratice atacată din afară de către armată și dinăuntru de către anarhiști. Tragedia interioară este și ea evidentă din descrierile care i-au fost făcute unui Azaña cufundat în mâhnire și disperare în timp ce-și face datoria de președinte al unei republici aflate în ghearele morții.

În pofida convingerii într-o inevitabilă înfrângere, Manuel Azaña a rămas pe poziții, așa cum îi scria unui prieten, „dintr-un sentiment al datoriei față de o cauză justă, din respect pentru cei care s-au jertfit pentru cauză și pentru a fi gata, dacă se ivește ocazia, de a pune capăt tragediei în circumstanțe mai puțin dezastruoase”. A încercat, într-adevăr, totul, inclusiv o mediere internațională. Agonia Spaniei republicane apare precum o tragedie greacă urmându-și neabătută calea către final: eroul Azaña trebuia sacrificat. Dar Azaña a rămas vehiculul care i-a purtat pe spanioli prin acei ani fatidici. Vedem întreaga panoplie de probleme din discursurile și poziționările lui publice, vedem partidele și grupurile politice, personalitățile și ideologia ori interesele speciale ale fiecăreia. Asemeni multora din generația sa și din cea anterioară, a văzut osificatele ierarhii ale Bisericii și ale armatei ca pe niște adversari neclintiți ai reformei și progresului.

Manuel Azaña a fost un intelectual care a luptat pentru justiție economică, drepturi civile, educație și progres. A fost pentru popor, dar nu din popor. A fost un intelectual care a privit în jos din turnul său exclusivist. Asemeni multor altor intelectuali europeni, a făcut parte dintr-un grup privilegiat care s-a răzvrătit împotriva vechii lumi, predicând reforme și fiind, în genere, încrezător într-un viitor de succes. Aici se află, poate, marea sa eroare, împărtășită, în măsuri diferite, și de alții. Azaña i-a iubit pe cei pentru care a luptat, dar nu i-a cunoscut cu adevărat. Stilul lui rațional, rece, echilibrat și constructiv, filosofia lui politică progresivă, nu a putut înfrâna pretențiile emoționale și violente ale grupărilor de extremă stângă, care cereau schimbări imediate, indiferent de consecințe.


Nerăbdarea acestor grupuri (nu neapărat comuniști) a rezultat într-un extremism proletar și absurde acte de vandalism. De cealaltă parte, Azaña nu a putut mulțumi nici grupurile de extremă dreaptă, ori să le tempereze fricile sau să le schimbe atitudinea rigidă, resentimentară și răzbunătoare. Scopul acestora era întoarcerea la trecut. Devine așadar foarte clar cine erau adversarii Republicii: extrema dreaptă, extrema stângă și o bulversată clasă proletară. Azaña mizase pe o anumită cumpătare voluntară, nu impusă. A fost doar o altă politică a bunelor sale intenții care s-a dovedit, până la urmă, o eroare costisitoare.

Din păcate pentru el, Manuel Azaña nu a luat în considerare fragilitatea spiritului civic, nerăbdarea activă, comportamentul impetuos al persoanelor și grupurilor care ar fi trebuit să fie chiar stâlpii pe care să se sprijine Republica. Socialismul democratic moderat necesită nu doar o direcție inteligentă, ci și oameni dispuși să coopereze și să-și asume responsabilități pe măsura unui asemenea guvern și unei asemenea societăți. Este și aceasta una din lecțiile eșecului tragic al lui Azaña de a moderniza Spania. A mai apucat să trăiască în exil pentru încă un an și ceva după terminarea războiului civil și a murit la Montauban, în sudul Franței, pe 3 noiembrie 1940...

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Vezi comentarii (1)

Acest forum a fost închis

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG