„Să dai dorinţă pe dorinţă, apoi să dispari”, rosteşte în gând Amerigo, după care „va spune adio Veneţiei care-l abandonează şi, (…) fără să mai bâjbâie, fără să se clatine, se va răsturna drept în liniştea ultimă a canalului” – şi tot nu-ţi vine să închizi romanul francezului Mathias Enard (n. 1972), Dorinţă, Nemira, 2019, iar autorul, înţelegător, te mai ţine puţin de vorbă într-o Notă finală.
Rafinament, eleganţă, decadenţă dar şi… joie de vivre – „Allegro, şi bucuria a invadat imediat azilul; veselia a străbătut coridoarele şi dormitoarele, camerele şi oficiile; bucuria s-a propagat pe canalul din apropiere, s-a reflectat în apă şi a răsunat chiar până la Palatul Dogilor; această melodie în re minor era viola d’amore în sine, era iubirea însăşi şi sfântul duh care adia deasupra Carnavalului – ce mare melodist, acest maestru Vivaldi!” –, totul într-o Veneţie de la 1750 (ba se cunoaşte şi data exact: 29 ianuarie 1750, ziua premierei operei Il Mundo della luna, la teatrul Giustinian de San Moisè), la rându-i teatrul unei iubiri ce stă să se nască („Când a sunat la ora prânzului, Antonio a înţeles că nu mai putea trăi fără tânăra femeie de la Ospedale de la Pietà”), drept care „Antonio aluneca în dorinţă ca într-un înec. Sentimentul de putere pe care îl trăia pentru prima dată, forţa intimităţii furate şi, mai presus de toate, neţărmurita frumuseţe a Camillei aveau să-l transforme pentru totdeauna”. Ca-ntr-un joc de oglinzi, iat-o şi pe Camilla cum „reia fraza cu şi mai multă patimă, et fletus laetum fovebit cor, în acelaşi timp ridică privirea spre tavanul pictat, către grilajul de unde Antonio îşi revarsă lacrimile cu pleoapele strânse, cu ochii închişi pentru a ţine prizonieră în ei melodia celei pe care o iubeşte în această clipă cu pasiune şi despre care nu ştie că, în aceeaşi clipă, îi priveşte lacrimile căzând, magice, ca dintr-o fântână divină a iubirii care se naşte, et fletus laetum fovebit cor, şi trei diez-uri ultime şi do şi re şi si natural şi, în fine, do, ascuţit ca o lamă”.
Şi mai e şi personajul Serenissimei – „Veneţia e crudă, otrăvitoare, plină de conspiraţii şi de vrăjitori, Veneţia cu dulcea cruzime a faunei ei, Veneţia flautului şi a pumnalului…” – pe care Antonio o contemplă „ca şi cum ar fi încercat să vadă pe fundalul unui canal sau al unui râu: natura ei veritabilă, mocirla, e mereu ascunsă de reflexii întunecate, în aşa măsură încât suprafaţa iluzorie devine mai profundă decât orice altă realitate”.
Un adevărat acvaforte, romanul lui Mathias Enard!
25 aprilie ’22
