După răsturnarea regimului fascist al lui Ion Antonescu, pe data de 23 august 1944, partidele istorice interzise în perioada dictaturii, se reorganizează. Reprezentanţi ai ţărăniştilor, liberalilor şi social-democraţilor sunt cooptaţi în primele guverne post-dictatoriale.
Prezenţa trupelor sovietice şi influenţa crescândă a Partidului Comunist Român contribuie la izolarea treptată a formaţiunilor politice necomuniste şi facilitează accelerarea procesului de erodare a acestui intermezzo pseudodemocratic, încheiat prin proclamarea Republicii Populare Române, în 1947, şi prin înfiinţarea Partidului Muncitoresc Român, în 1948.
Încercările Partidului Comunist de a-şi apropia Partidul Social-Democrat şi de a-l instrumentaliza în cursul alegerilor din 1946 au reuşit doar parţial. Numeroşi vechi militanţi social-democraţi, grupaţi în jurul lui Constantin Titel Petrescu (1888-1957), au decis în 1946 să se desparte de gruparea pro-comunistă şi să fondeze Partidul Social-Democrat Independent (PSDI – supranumit şi titelist). Din Comitetul Central al PSDI a făcut parte şi Duiliu Vinograschi.
„Augustiştii” din partidele politice istorice
Mai toate partidele istorice au fost invadate de către persoane compromise politic. Acestea au încercat pe această cale să se pună la adăpost de eventuale repercusiuni penale, deghizându-se în democraţi. Între aşa numiţii „augustişti” s-au aflat şi numeroşi legionari care au ajuns chiar în structurile de conducere locale şi centrale ale Partidului Social-Democrat. (În acest context s-a produs şi intrarea în PSD a unor persoane active în organizaţiile gardiste – ne referim aici numai la două exemple, la Ion Gavrilă Ogoranu şi la Zaharia Marineasa - care după 1989 s-au bucurat de o mare vizibilitate publică şi care au contribuit la înfiinţarea unor structuri organizatorice şi publicistice ale extremei drepte post-comuniste.)
Represiune şi colaborare
Lichidarea social-democraţiei s-a produs odată cu unificarea cu Partidul Comunist şi crearea Partidului Muncitoresc Român (PMR), în februarie 1948. Partidul independent, prezidat de Titel Petrescu a devenit ilegal, liderii şi numeroşi social-democraţi au fost arestaţi, condamnaţi sau, fără a fi judecaţi, internaţi în colonii de muncă. Între cei arestaţi în anul 1948 s-a aflat şi Duiliu Vinograschi.
Partidul comunist, aflat la putere, a încercat şi după valul de arestări, să convingă liderii încarceraţi să-şi părăsească vechile convingeri şi să accepte colaborarea. La această muncă insistentă de lămurire a contribuit şi Securitatea cu toate mijloacele de care dispunea: prin reţele informative, contacte directe, promisiuni, facilităţi, influenţări, ameninţări şi instrumentalizarea conflictelor ideologice existente între diferitele categorii de deţinuţi.
După ce îi acordă încarceratului Titel Petrescu anumite facilităţi, Securitatea a reuşit să-l convingă să scrie un articol, perceput ca dezicere de convingerele sale. Articolul era şi un apel către foştii săi tovarăşi, îndemnaţi să sprijine regimul comunist. Articolul lui Titel Petrescu a apărut pe 18 decembrie 1955 în ziarul Scînteia, stârnind reacţii de surprindere şi noi animozităţi. Totodată a contribuit la adâncirea confuziilor şi diferendelor între social-democraţii aflaţi în detenţie şi în libertate. Eliberarea lui Petrescu din închisoare nu a însemnat pentru social-democraţi nici sfârşitul urmăririlor şi nici încetarea prigoanei.
Eliberarea reţinutului administrativ, Vinograschi, membru al Comitetului Central al PSDI şi prieten apropiat al lui Petrescu s-a produs deja în 1954. Acceptă să colaboreze ca agent, primind numele conspirativ „Vladimir”. Deşi a furnizat Securităţii numeroase informaţii operative, poliţia nu este mulţumită de activitatea sa şi-l abandonează.
Izbucnirea revoluţiei din Ungaria, în 1956, îngrijorează autorităţile de la Bucureşti. Se declanşează un nou val de arestări. Social-democraţii independenţi care au continuat să activeze în ilegalitate, fără a reuşi să creeze structuri viabile, au redevenit obiective care urmau să fie reduse la tăcere.
Pentru activitate social-democrată clandestină a fost condamnat, în 1959, şi Duiliu Vinograschi, la 25 de ani de muncă silnică. Aceeaşi pedeapsă a primit şi Vladimir Krasnosselski, acuzat de „instigare la activitate ilegală”.
Participarea lui Vinograschi la aşa-numita „reeducare” este bine documentată şi cuprinde pe de-asupra zeci de pagini scrise de el, din care nu lipsesc nici delaţiuni care-l vizează şi pe Krasnosselski. Amândoi sunt eliberaţi în 1964 prin decretul de graţiere a deţinuţilor politici. Într-o adresă din 22 iulie 1964, trimisă de către Serviciul „C” Direcţiei a III-a din MAI, se menţionează că Vinograschi a acceptat din nou să lucreze neoficial pentru Securitate. (Cf. „Prigonirea social-democraţilor de către comunişti”, RFE, 27. 11. 2019. Scrisorile din perioada comunistă, „o adevărată comoară pentru istorici”, RFE, 17. 3. 2021.)
Pseudoliberalizarea începută în 1964
Destinderea din anii 1960 trezeşte în numeroşi vechi social-democraţi speranţa că vor putea reînvia partidul lor. Au loc întâlniri particulare şi publice, mai ales cu prilejul unor înmormântări sau la aniversări comemorative ca, de pildă, cele legate de 13 decembrie 1918, când, în timpul unei manifestaţii la Bucureşti au fost împuşcaţi mai mulţi socialişti. Apare în prim plan, Gheorghe Cristescu-Plăpumaru care, în 1921, fusese primul lider al Partidului Comunist, devenit dizident, supus represiunilor în perioada stalinistă.
Începând cu anul 1971, Vinograschi este pregătit pentru a fi trimis ca agent extern în Germania. Primeşte numele conspirativ „Luca”, furnizează informaţii despre exil şi simpatizează cu etno-naţionalismul tot mai pronunţat al regimului ceauşist.
Afinităţi naţionaliste similare se fac simţite şi în cazul altor exilaţi, inclusiv social-democraţi, ca de exemplu, agentul Eftimie Gherman („Laurenţiu”) care în 1977 se repatriază, iar oraşul Reşiţa îi acordă post-mortem, în 2003, titlul de cetăţean de onoare.
În ultima fază a regimului comunist, Vinograschi s-a alăturat unor publicaţii şi grupuri naţionaliste exilate, participând la combaterea „iredentismului maghiar”, întreţinută din umbră de Securitate.
Potrivit publicaţiei naţionalist-revizioniste „Art-Emis” (din 30.12. 2012), Vinograschi ar fi scris şi un articol, apărut în ziarul „Stindardul Românilor” (implicat în campanii contra Europei libere) în care ar fi atacat vehement „Declaraţia de la Budapesta” din 16 iunie 1989, calificându-i pe semnatari drept „impostori” şi „umanitarişti inconştienţi”. Declaraţia amintită, semnată de reprezentanţi ai exilului democrat românesc şi opozanţi din Ungaria, susţinută şi de fostul rege Mihai, s-a axat pe o pledoarie în favoarea prieteniei româno-maghiare şi pentru „relaţii normale între cele două naţiuni care s-au format în acelaşi spaţiu geografic”.
Din dosarele accesibile nu se poate deduce exact când anume s-a încheiat activitatea de agent al lui Vinograschi. Cert este că dosarul său s-a închis definitiv în iulie 1991.
Addenda
[26 ianuarie 1990. Fişa personală a lui Duiliu Vinograschi]
Nr.02/0019798/26.01.1990 STRICT SECRET
EX. UNIC
FIŞA PERSONALĂ[1]
Priveşte pe VINOGRADSCHI(sic) DUILIU-COSTICĂ,
Conspirativ „LUCA”
Este născut la 7 aprilie 1909[2] în Galaţi, fiul lui Dumitru şi Caliopie (decedaţi), de naţionalitate română, apatrid, de profesie avocat, fost secretar al Partidului Social-Democrat din România[3] în perioada cînd la conducerea acestuia era TITEL PETRESCU, plecat legal din ţară (emigrare) în 1973, în prezent stabilit, împreună cu soţia, în Düsseldorf, Broichgraben 22/2, R. F. Germania, unde a devenit membru al Partidului Social-Democrat din această ţară, avînd relaţii şi legături cu internaţionala socialistă prin intermediul acestui partid.
În ţară, în intervalul 1948-1956 a fost deţinut politic[4], fiind condamnat pentru activitate pe linia P.S.D.
În 1957 a fost recrutat ca informator[5], iar din 1972 a intrat în atenţia fostului Departament de informaţii externe. În 1973 a fost trimis definitiv cu sarcini în R. F. Germania, legătura cu el fiind realizată pe baza unui sistem cuprinzînd comunicări codificate orin poşta internaţională, contactele fiind efectuate numai în exterior. Ultima întîlnire cu „Luca” a avut loc în noiembrie 1988 în Danemarca.
ACNSAS, SIE 19798, f. 2
[1] Document dactilografiat, nesemnat. Nu am intervenit în text şi nu am făcut rectificări.
[2] Corect: 17 aprilie 1909.
[3] Cuvintele cursive subliniate în text.
[4] A fost deţinut între 1948 şi eliberat din lagărul „Peninsula” pe data de 29 ianuarie 1954 (ACNSAS, R 19436, f. 30). A fost rearestat „la data de 4 februarie 1958 [...] fiind învinuit de faptul că a trecut la reorganizarea în mod clandestin a P.S.D.I cu scopul de a duce activitate subversivă împotriva regimului democrat-popular din R.P.R.” (cf. „Referat privind arestarea numitului VINOGRADSKI DULIU”, document dactilografiat, datat 2 aprilie 1958, 2 pagini, semnate de anchetator penal de Securitate, lt. Ţîrlea Ion, şeful serviciului cpt. Enoiu Gheorghe şi şeful direcţiei, col. Fr. Butyka (ACNSAS, I 155533, ff. 1-2).
[5] A fost recrutat, de fapt, la data de 11 iunie 1956, cf. „Angajament”, document olograf. Primeşte numele conspirativ „Vladimir” (ACNSAS, R 19436, f. 5).
