Linkuri accesibilitate

Naționalism și imperialism în Basarabia istorică (I): Apariția RSS Moldovenească


Sesiunea VII a Sovietului Suprem (1- 4 august 1940) care proclama crearea RSS Moldovenească și a Republicilor Baltice

După anexarea Basarabiei la 28 iunie 1940, configurarea teritorială, identitară și politică a noii entități sovietice a fost o chestiune îndelung dezbătută de liderii comuniști de la Moscova, Kiev, Harkov și cei din RASSM. Populația înglobată în Imperiul sovietic se raporta la trei câmpuri stilistice civilizaționale, care cuprindeau trei spații de referință diferențiată. Primul spațiu era Țara Moldovei, cu apariție estimativă în anul 1359, care a evoluat în 1859 spre statul român modern, din care basarabenii au făcut parte între 1918-1940. Al doilea spațiu de definire este cel din partea de est al Țării Moldovei, devenită din 1812 - Basarabia, apoi din 1940 - RSS Moldovenească, care se conturase între timp într-o „comunitate imaginată”. Cel de-al treilea spațiu de referință era regiunea transnistreană, unde în anul 1924 a apărut RASS Moldovenească, devenită din 1940 parte componentă a RSSM.

Harta RSS Moldovenească
Harta RSS Moldovenească

Trei proiecte statal/imperiale au conturat și influențat aceste spații de referință a moldovenilor istorici: primul proiect este cel habsburgic, de sorginte imperial, al doilea proiect, de asemenea de factură imperială, a fost cel rus, iar cel de-al treilea proiect este unul românesc, în esenţă naţionalist, care începând cu revoluţia din 1848, iar ulterior după realizarea Micii Uniri de la 1859, a pus începuturile statului român modern, a cărui deziderat era readucerea tuturor românilor din provinciile istorice într-un tot întreg.

Până în anul 1918, când România a realizat reîntregirea teritorială şi politică a românilor într-un singur stat, proiectul statal românesc a concurat cu cele două modele imperiale în vederea influenţării (sau schimbării) contextului teritorial şi politic existent. Dacă în cazul Imperiului Habsburgic (ulterior Austro-Ungar) confruntarea avea în epicentru problema Transilvaniei, fapt ce a determinat prioritar intrarea României în primul război mondial alături de puterile Antantei, atunci față de Imperiului Rus, recuperarea Basarabiei a stat în centrul politicilor româneşti, fapt confirmat atât de preluarea sudului Basarabiei în 1856, cât şi de alipirea sa ulterioară în totalitate în 1918.

Angrenarea moldovenilor din Basarabia în această confruntare ruso-română după 1812 a determinat în timp o profundă schismă identitară a acestora, o percepţie diferenţiată asupra celor două modele distincte de construcţie statală, care pot fi catalogate şi în termeni de diferență civilizaţională. Deşi în esenţă români, moldovenii din Basarabia istorică au fost expuşi timp de două sute de ani la peste un secol de dominaţie ţaristă, la două războaie mondiale, la douăzeci şi cinci de ani de administraţie românească, la peste cincizeci de ani de comunism şi la circa treizeci de ani de independenţă, fapt ce a provocat o alterare a românismului printre aceştia, o dificultate de raportare și apartenență la spaţiul românesc.

Țara Moldovei în timpul lui Ștefan cel Mare
Țara Moldovei în timpul lui Ștefan cel Mare

Prin urmare, începând cu 1359, populația Basarabiei istorice cunoaște cinci mari procese de construcție național-statală, implicând deopotrivă rusificare, românizare, europenizare și sovietizare (care cuprindea deopotrivă rusificare şi ucrainizare), fiecare din ele lăsând o moștenire particulară asupra fizionomiei identitare actuale a Republicii Moldova.

Perioada statului medieval Țara Moldovei (1359-1812) a definit pentru circa cinci sute de ani reperele istorice ale identității moldovenești, în esență românească, lucru confirmat de numeroasele atestări documentare ale timpului, inclusiv străine, de autoidentificarea locuitorilor, dar și de raportarea față de vecinii munteni sau ardeleni.

Perioada Imperiului Rus (1812-1917) i-a adus pe românii din Basarabia pentru prima oară împreună într-o comunitate separată, distinctă de cea a restului românilor. Chiar dacă politicile ţariste statal/imperiale nu au fost la fel de consistente ca cele sovietice în cultivarea „separatismului” moldovenesc, însuși momentul unei existente ignorante a basarabenilor în structurile imperiale a creat premisele unei comunități „imaginate”, un spațiu care are un anumit contur geografic şi politic, în care coabitarea îndelungată a locuitorilor, fie voită, fie forțată, generează real sau imaginar sensul apartenenței la el.

Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (1774). Sultanul cedează Austriei nordul Moldovei (devenită Bucovina)
Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (1774). Sultanul cedează Austriei nordul Moldovei (devenită Bucovina)

În perioada României întregite (1918-1940) basarabenii au cunoscut un intens proces de românizare în contextul politicilor de construcție statal-națională promovate de România pentru a integra românii din provinciile alipite într-o naţiune română organică. Politica de românizare, care a fost în parte una reuşită în revigorarea identităţii româneşti printre basarabeni, a fost în acelaşi timp un moment al „comparaţiei” cu ceilalţi români, în special cu cei care au venit în provincie să promoveze politicile românești. Deoarece Basarabia a fost confruntată în perioada interbelică cu o situaţie dificilă, atât din cauza incertitudinii statutului său internaţional, cât şi din cauza calităţii guvernării româneşti, acest fapt a creat multiple animozităţi între centru şi provincie, inclusiv în sens identitar. Pentru a agrava şi mai mult situaţia, Uniunea Sovietică a speculat situaţia dificilă a Basarabiei în perioada interbelică pentru a accentua diferența dintre basarabeni şi ceilalţi români, promovând o activă acțiune subversivă în interiorul Basarabiei și României, dar și punând bazele uni construct identitar moldovenesc alternativ în stânga Nistrului, prin crearea RASSM.

Al patrulea proces de construcție identitară – în cadrul Uniunii Sovietice (1924-1940, 1940-1941, 1944-1991) – a fost cel mai important, atât din punct de vedere al consistenței sale, cât şi a consecințelor de durată asupra Moldovei post-sovietice. Uniunea Sovietică a creat de fapt o națiune „moldovenească” teritorială, care avea propriul său aparat de stat şi elite conducătoare. Chiar dacă fără o suveranitate reală sau drept de expresie politică complet, RSS Moldovenească a avut de fapt, în multe aspecte, atribute ale unui stat suveran cunoscute oriunde în lume. Asupra acestei perioade va cădea greul cercetării noastre.

România Mare și RASSM
România Mare și RASSM

În acest sens a fost nevoie de destrămarea URSS pentru ca Republica Moldova să obțină această suveranitate reală şi drepturi depline de expresie politică. După proclamarea independenței, populaţia românească a Republicii Moldova este confruntată cu un nou, al cincilea proces de construcție statal-națională. Imitând principiul „...am creat Moldova, acum trebuie să creăm moldovenii”, elitele politice moldoveneşti, moştenitoare în mare parte a stereotipurilor de mentalitate sovietică, au procedat la consolidarea identităţii politice şi naţionale „moldoveneşti” utilizând în acest sens mecanismele statale de care dispun și luând în calcul spectrul larg de oportunități care s-au deschis odată cu obținerea independenței..

Pornind de la realitățile constatate mai sus, putem consemna faptul că în tratarea „moldovenismului” ca fenomen istoric putem identifica cinci categorii de bază: a. „Moldovenismul istoric”, care se referă la statul medieval moldovenesc şi care cronologic este delimitat de anii 1359, 1583, 1775 şi 1812; b. „Moldovenismul din ignoranţă (sau inerție)”, atestat în perioada Imperiului ţarist; c. „Moldovenismul din comparaţie” prezent în Basarabia sub diferite forme în perioada interbelică; d. „Moldovenismul sovietic” (cu versiunea transnistreană și basarabeană), care porneşte din 1924, apoi din 1940 şi din 1944 a continuat până în anul 1991; e. „Moldovenismul post-sovietic (statalist)”, reactivat în perioada de după obţinerea independenţei, mai ales prin promovarea sa agresivă în perioada guvernării comuniste (2001-2009).

Cu toate încercările de a construi și opune primele trei forme de „moldovenism” (în mod special de către adepţii „moldovenismului” sovietic şi post-sovietic) nu există temei de a considera manifestările sale decât în nişte forme de denominare neutră, regională și geografică, a populaţiei româneşti din Basarabia, fără a implica o notă de separare între moldoveni/basarabeni şi români din punct de vedere politic, lingvistic sau identitar. Este adevărat că în cazul populaţiei româneşti din Transnistria această situație este diferită, deoarece această regiune n-a făcut niciodată parte dintr-o formă de statalitate românească, cu excepția scurtei perioade de domnie a lui Gheorghe Duca (1681-1683) și de administrație română între 1941-1944, în contextul celui de-al Doilea Război Mondial.

Altfel stau lucrurile atunci, însă când tratăm fenomenul „moldovenismului” sovietic şi al celui post-sovietic. În ambele cazuri atestăm măsuri concrete de promovare a unui „moldovenism” politic, axat pe ideea unei separări dintre moldoveni şi români, iar „moldovenismul” post-sovietic, la toată gama de instrumente preluate de la „constructorii” identitari sovietici, a mai adăugat un raționament al diferenței reieșind din logica statalității și a oportunităților oferite de aceasta.

Vezi comentarii (1)

Despre blogul: Comunismul în oglindă

Istoria paralelă a R(A)SS Moldovenești și României Populare/Socialiste văzută de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Instaurarea treptată a comunismului în spațiul sud-est european în timpul și după al Doilea Război Mondial a dus la crearea și reconfigurarea a două entități românești, Republica Populară/Socialistă România și RSS Moldovenească/RASS Moldovenească. În pofida unui trecut istoric care de multe ori a coincis și a unui experiment social comun, în perioada comunistă cele două entități au avut evoluțiile politice, sociale și economice diferite, deși – din nou – de multe ori asemănătoare. Au evoluat în paralel, într-un spațiu ideologic comun. Acest trecut diferit și totuși asemănător impune și o analiză istorică comparată a celor două spații românești, care va contribui la o mai bună înțelegere istorică a trecutului recent.

Este ce-și propun să facă istoricii Dorin Dobrincu de la Iași și Octavian Țîcu de la Chișinău în noul blog „paralel”, care continuă prima lor colaborare de succes la Radio Europa Liberă „1918 -2018: o istorie necunoscută a Centenarului”

Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei, Conferenţiar Universitar (ULIM), parlamentar independent, președintele Partidului Unității Naționale.

Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995. Între aprilie 2007-decembrie 2009: coordonator al Comisiei Prezidenţiale Consultative pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.

Notă: opiniile exprimate în acest blog nu coincid, neapărat, cu cele ale Europei Libere.

XS
SM
MD
LG