Linkuri accesibilitate

Nikolai Buharin și algebra confesiunii


vladimir-tismaneanu-blog-2016

Nikolai Buharin (1888–1938), un personaj despre ale cărui tribulații politice am mai scris în câteva ocazii, a reprezentat—asemeni lui Karl Radek, un alt bolșevic faimos—prototipul personajului Nikolai Salmanovici Rubașov din capodopera lui Arthur Koestler, Întuneric la amiază.

Așa cum subliniază și istoricii J. Arch Getty și Oleg V. Naumov, „potrivit formulei lui Stalin, criticismul era același lucru cu opoziția; opoziția a presupus în mod inevitabil conspirația; conspirația a însemnat trădare. Prin urmare și din perspectivă algebrică, cea mai mică opoziție la adresa regimului sau eroarea de a raporta o asemenea opoziție, au fost egale cu terorismul” (The Road to Terror).

Cândva prieten apropriat și susținător al lui Stalin, înlăturat în 1929 sub acuzația de „deviaționism de dreapta” și reprimit în Comitetul Central în 1934, Buharin fusese descris de către Lenin în „Testamentul” său drept „copilul favorit” al partidului. El se plecase în fața supremației lui Stalin și fusese de fapt unul din autorii Constituției staliniste din 1936.

În același an, Buharin a călătorit la Paris spre a recupera Arhiva Marx-Engels de la social-democrații germani aflați în exil. Și în pofida avertismentelor vechilor săi prieteni (printre ei, veteranii menșevici Fiodor Dan și Boris Nikolaevski) cum că la înapoiere va fi arestat, Buharin a refuzat să rămână peste hotare. A fost închis după faimoasa ședință plenară a Comitetului Central din 1937, atunci când Stalin și-a clarificat teoria cu privire la ascuțirea luptei de clasă în timp ce URSS se îndrepta spre socialism. Buharin a fost obligat să mărturisească public niște acuzații suprarealiste.

Cu toate acestea, el a refuzat să admită că ar fi participat la un complot menit să ducă la arestarea lui Lenin in 1918. Extraordinarul biograf al lui Stalin, Robert C. Tucker, descrie cel mai bine postura contradictorie a lui Buharin: „El a pledat vinovat pentru «suma totală a crimelor comise de către această organizație contra-revoluționară», dar după care a sugerat nu doar că nu a luat parte la, ci și că nu a avut cunoștință de «vreun act particular» presupus de o astfel de implicare” (The Soviet Political Mind, 81).

În timpul ultimelor zile ale procesului său, Buharin i-a scris lui Stalin o scrisoare. În aceasta, el reclama „relația personală” cu liderul sovietic, reafirmându-și de fapt credința statornică în viziunea utopiei sociale a partidului și în cauza revoluționară bolșevică. În plus, această dragoste pentru partid s-a transformat într-o dorință aproape nevrotică de a-l reasigura pe Stalin de dedicarea sa fermă față de liderul infailibil. Acest document (pe care Stalin l-a păstrat în sertarul personal până la moartea sa, în martie 1953) stă mărturie pentru fundația mistică a sistemului bolșevic de convingeri și reverberațiile acesteia în relațiile interpersonale din interiorul elitei la vârf a partidului.

Scrisoarea lui Buharin poate fi luată de bună sau privită cu rezervă. El încerca în mod evident să-și salveze tânăra soție și copilul; în acest sens, scrisoarea a fost o ultimă încercare disperată. Un asemenea argument nu explică, în orice caz, exaltarea din text. Buharin a murit ca un adevărat credincios dedicat înfăptuirii utopiei bolșevice. De asemenea, este încă discutabil dacă și-a perceput moartea ca pe un ultim serviciu făcut partidului, așa cum a fost sugerat de romanul lui Koestler, Întuneric la amiază.

Stephen E. Cohen, biograful destul de empatic al lui Buharin, considera că acesta a dorit să protejeze „moștenirea istorică a bolșevismului prin dezmințirea acuzației penale”, mai degrabă decât să o accepte. Robert C. Tucker a adus argumente pentru o mai nuanțată lectură a transcrierii lui Buharin: „Buharin a avut astfel un dublu obiectiv în timpul procesului—să-l satisfacă pe Stalin prin confesiune și, în același timp, să întoarcă roata în favoarea lui. El vrea să producă două procese într-unul singur”. Potrivit lui Tucker, „a existat un efort activ din partea lui Buharin pentru a transforma procesul într-un anti-proces. Apărarea pe care a construit-o împotriva lui Vîșinski a fost în întregime dedicată acestui scop” (The Soviet Political Mind, 83–85).

Fără doar și poate, Buharin, în cea din urmă apariție publică a sa, încerca să producă o ultimă declarație politică împotriva lui Stalin și a sistemului pe care acesta din urmă îl crease. Cineva nu ar trebui să uite că în timpul unei întâlniri hotărâtoare a Comitetului Central din 23 februarie 1937, Buharin i-a încunoștințat lui Stalin: „Eu nu sunt Zinoviev sau Kamenev și nu voi spune minciuni despre mine însumi”.

După acest episod, el a compus o scrisoare intitulată Pentru o viitoare generație a liderilor de partid, pe care a rugat-o apoi pe soția sa să o memoreze și în care a notat amenințător, „îmi simt neajutorarea în fața mașinii diabolice care... a căpătat o putere gigantică, care produce calomnie organizată, care acționează obraznic și cu aplomb”. Tot el l-a acuzat mai apoi pe Stalin: „Prin terorism politic și prin acte de tortură la o scară nemaiauzită până acum, ai forțat vechi membri ai Partidului să facă «depoziții»” (Cohen, Buharin și Revoluția bolșevică).

Având în vedere toate aceste lucruri, cazul lui Buharin nu poate fi citit doar ca o poveste eroică relatată de Cohen sau în cheia koestleriană a auto-jertfirii exclusiv în serviciul partidului. Ceea ce rămâne este, de fapt, un paradox: pe de-o parte, Buharin s-a dedicat cauzei bolșevice cu toate că știa foarte bine „teoria dulcii răzbunări” a lui Stalin; pe de altă parte, scrisoarea sa către Stalin dovedește că își păstrase un atașament straniu pentru fostul său aliat și prieten.

În preajma devorării sale de către utopia la a cărei construcție pusese umărul, ultimele momente au reprezentat un melanj de obediență, oportunism, teamă și, cel mai important, credință. Nu în cele din urmă, interpretările lui Cohen și Tucker asupra ultimei sale poziții la proces au fost formulate fără a ști de scrisoarea lui Buharin către Stalin.

Vezi comentarii

Previous Next

XS
SM
MD
LG