Linkuri accesibilitate

Onestitatea lui Gide


La momentul dispariției sale, pe 19 februarie 1951, André Gide cunoscuse deja consacrarea: propriul lui secol îl confirmase drept unul din cei mai mari scriitori ai săi. Dintr-un anumit punct de vedere, a fost un Montaigne al secolului XX, a cărui întreagă operă a reprezentat o transpunere estetică a elementelor autobiografice. Tot el a adoptat metoda introspectivă a eseului, adaptând-o la complexitățile psihologice ale sufletului modern, și a anticipat cu o mare limpezime atacurile îndreptate împotriva eforturilor sale de a stabili o morală individuală.

Premiul Nobel pentru literatură decernat în 1948 nu făcea decât să arate că opera sa atinsese un anumit grad de acceptabilitate universală. În plus, permanentele atacuri ale mai tinerilor scriitori avangardiști păreau mai degrabă dovezi că opera lui Gide era încă citită și suficient de vitală spre a stârni reacții pasionate.

Miracolul, cel puțin în acest caz, a fost acela că Gide devenise un scriitor „clasic” încă din timpul vieții și, mai mult, rămăsese unul „periculos”. Apoi, parcă pentru a ține pasul cu o mare tradiție europeană, rostise la momentul decesului o ultimă și misterioasă frază, exploatată de-a lungul timpului în fel și chip: C’est toujours la lutte entre le raisonnable et ce qui ne l’est pas...

În 1934, atunci când André Gide a revenit la comunism, vestea a stârnit un mare interes. Poate pentru că Gide apărase până atunci un individualism intransigent. Fusese, într-adevăr, o reconversie bizară. Până la urmă, nu glorificase el personalitatea pură și reală, aflată dincolo de orice corsete morale? Nu se plasase el mereu în căutarea adevărului, disprețuind orice dogmă și orice credință în autorități tradiționale? Șocul fusese imens. André Gide (1869–1951), descendentul calvin al unei vechi familii franceze, simbolul unui intelectualism suprarafinat, devenise adeptul unei Moscove dogmatice. Nu însemna asta oare că burghezia se afla la capăt de drum, putere și influență?

Gide a fost un model pentru toți acei intelectuali de sorginte burgheză pentru care ordinea existentă devenise atât de apăsătoare încât s-au lăsat seduși de promisiunile comunismului (uneori, știind chiar, asemeni scriitorului francez, că lumea comunistă era, în realitate, o mare contradicție). În pofida tuturor explicațiilor, un André Gide comunist a părut ceva neverosimil. Adevărul este că interesul lui Gide pentru umanitate a fost mereu legat de estetică, una îndreptată împotriva tuturor lucrurilor neautentice și care preamărește viața de dragul vieții. Probabil că tocmai acest lucru l-a împins pe Gide spre comunism.

În 1936, convingerea că acest comunism va salva individul din ghearele dezumanizantei lumi burgheze l-a făcut pe Gide să viziteze Uniunea Sovietică. A fost întâmpinat ca un oaspete de seamă și a avut posibilitatea de a călători prin patria sovietelor vreme de câteva luni. A fost la Moscova, Leningrad, în Caucaz și Crimeea, a luat parte la festivaluri oficiale, a ținut un discurs la înmormântarea lui Maxim Gorki, a vorbit cu tinerii comuniști cu care călătoarea în trenuri, a vizitat fabrici, instituții educaționale și tabere de vacanță.

Nimic nu i-a putut stăvili extraordinara putere de observație, deși s-a simțit uneori stingher că nu știa rusă, iar faptul că s-a întors din Uniunea Sovietică dezamăgit vorbește despre onestitatea sa. A mărturisit atât de deschis și clar despre dezamăgirea sa, încât nu ne putem îndoi că a rămas fidel propriilor convingeri. Pentru el, important era adevărul, nu resentimentele personale. Pamfletul său, Retour de l’U.R.S.S., publicat de Gallimard în 1936 și dublat de Retouches à mon retour de lU.R.S.S. în 1937, are propria lui valoare, fie și măcar prin aerul de incoruptibilitate pe care îl degajă.

Descrierile Uniunii Sovietice la care s-a „dedat” Gide nu ne-au adus, de fapt, nimic nou (Istrati o făcuse înaintea sa), însă nu e întotdeauna indiferent când oameni diferiți spun același lucru. Gide a dat o altă interpretare lucrurilor care se știau deja. Dragostea lui pentru poporul rus a crescut și mai mult după această vizită, dar nu și pentru regimul comunist, marele vinovat pentru tot acel insuportabil ceremonialism.

Vasta operă a lui Gide rămâne, dintr-un anumit punct de vedere, o confesiune scrisă, inițiată din nevoia de a comunica ceea ce simțea a fi adevărat despre el însuși. Acest om, care a pretins că drama centrală a existenței sale a fost dragostea pentru verișoara—și apoi soția—Madeleine Rondeaux, a posedat, probabil, una din cele mai mari capacități de înțelegere și o mare luciditate în fața unor idei diferite de ale sale.

„Nu-mi plac buzele tale”, i-a declarat cândva Oscar Wilde. „Sunt drepte, ca ale cuiva care n-a mințit vreodată”. Această permanentă luptă pentru adevăr a caracterizat întreaga viață și operă a lui André Gide...

Vezi comentarii

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG