Cu doar două zile înainte de 27 martie [2020], zi a cărei semnificaţie istorică o ştie toată lumea, din Franţa venea cumplita veste a stingerii lui Paul Goma, într-un spital parizian, răpus de Covid 19. Omul plecat în lume din satul Manta, judeţul Orhei, îşi încheia periplul pământesc – cum bine i-a zis tot el, Arta refugii – fără a mai apuca să pună piciorul nici pe pământ românesc, nici basarabean, şi într-un caz şi-n altul vicisitudinile istoriei făcându-l să ia drumul bejeniei.
Nu-i mai puţin adevărat că în ultimul deceniu s-au făcut eforturi considerabile pentru a-l readuce pe Paul Goma acasă, împreună cu familia – campanie susţinută şi de Televiziunea naţională, şi de Uniunea Scriitorilor din Moldova, şi de Academia de Ştiinţe ş.a.m.d. N-a fost să fie, de unde la un moment dat totul părea foarte, apoi încă posibil (asta, dacă trecem totuşi cu vederea că, fiind propus de către Uniunea Scriitorilor, în 2014, la Premiul Naţional, juriul prezidat de premierul de atunci, Iurie Leancă, aşa şi nu i l-a acordat)…
La 2 octombrie ’20, Paul Goma ar fi împlinit 85 de ani, ocazie cu care la Muzeul Naţional de Literatură „Mihail Kogălniceanu” din Chişinău a avut loc vernisarea unei expoziţii de carte şi colocviul „Paul Goma, din „calidorul” posterității. 85 de ani de la nașterea scriitorului”. Mare parte a exponatelor provin din donaţia doamnei Mariana Sipoş, dar şi din fondurile Muzeului Naţional al Literaturii Române din Bucureşti, iar vestea încă „nearhivată” de jurnaliştii culturali este că, în chiar ziua de 2 octombrie 2020, în Japonia a apărut traducerea niponă a romanului Justa de Paul Goma. Nu voi spune decât că au luat cuvântul scriitorii Teo Chiriac, vice-preşedintele USM, dl Vladimir Beşleagă (n. 1931, dintr-o generaţie cu Paul Goma), Val Butnaru, Nina Corcinschi, directoarea a Institutului de Limbă şi Literatură Română, Gheorghe Erizanu, directorul Editurii Cartier, Victor Vasilache, pictorul Gheorghe Oprea, care a realizat un portret al lui Paul Goma şi, cu voia Dvs., subsemnatul. Conferinţa moderată de Maria Şleahtiţchi, directoarea MNL, a fost transmisă în direct pe site-ul Muzeului, aşa că nu voi repovesti discursurile vorbitorilor.
Una dintre piesele expoziţiei o constituie dactilograma romanului Bonifacia, din 1983, pe care am primit-o în septembrie 1996 chiar din mâinile lui Paul Goma. Iată cum s-a întâmplat. În septembrie 1996 avea loc la Die, Valence, din Franţa Festivalul Cultural „Est-Ouest”, având ca invitat Republica Moldova, ocazie cu care s-a scos o antologie de versuri bilingvă (engleză-franceză), alcătuită de Sorin Alexandrescu, dar şi un volum de eseuri, cu autori moldoveni şi străini, despre „identitatea” R.M. Totodată la faţa locului, au avut loc dezbateri pe teme culturale & politice, la care au luat parte nu doar invitaţii moldoveni, ci şi nume sonore din România & diaspora: Gabriela Adameşteanu, Dorin Tudoran, Sorin Alexandrescu şi, sigur, Paul Goma. Nu-i greu să vă imaginaţi emoţiile încă tânărului scriitor care eram în 1996 aşteptând să dea ochii cu autorul ale cărui cărţi – Gherla, Patimile după Piteşti, Soldatul câinelui, ca să nu mai vorbesc de răscititele Din Calidor şi Arta refugii – îmi hrăniseră mintea şi inima în anii de cotitură de după căderea URSS. Abia dacă ne-am strâns mâna, în dimineaţa în care începeau colocviile, că Paul Goma m-a întrebat: „Mi-aţi adus leuştean?!” Am rămas bouche bée – de unde să ştim noi, cei care abia ieşeam în lume (mulţi, pentru prima oară în viaţă din Moldova), că distinsul nostru pământean tânjeşte după bucătăria copilăriei sale de la Mana. Cred că am strâns din umeri, cei câţiva scriitori basaraben i prezenţi la dezbatere; noroc că din delegaţia moldovenească mai făceau parte şi doamna Varvara Buzilă & nişte bucătărese grozave care, într-una din zile, au şi pregătit pentru toţi participanţii la Festival (peste o sută de oameni!) o ciorbă moldovenească (nu aş putea să spun, după atâţia ani, dacă era sau nu cu leuştean).
Preţ de o săptămână şi ceva, Festivalul s-a desfăşurat nu doar la Die, ci şi-n localităţile învecinate, Crest bunăoară; eram „desantaţi” (3-4 scriitori, nu neapărat doar de limbă română) în câte-un orăşel din raza a cca 50 km, temele de dezbatere fiind cele mai variate. Era un regal, nu doar să-i asculţi perorând pe Paul Goma, Gabriela Adameşteanu, Doina Jela, rusul Vladimir Sorokin (printre invitaţi se număra şi Joseph Brodski, care însă muriseră între timp), albanezul Ismail Kadare, dar şi să-ţi faci auzită vocea în cadrul acelor dezbateri, axate în pare parte pe ţările Europei post-comuniste. (Sper să se fi păstrat undeva, în arhiva Festivalului, imprimările acelor colocvii itinerante, astăzi de mare valoare istorică.)
Ce să mai vorbesc de discuţiile în jurul unei mese, la prânz sau cină, când scriitorul se regăsea – după ani grei de exil – printre ai săi; şi ce păcat că n-am imprimat parte din acele sporovăieli, şi nici n-am ţinut un jurnal al Festivalului (la care, pe lângă Paul Goma şi Sorin Alexandrescu, l-am cunoscut şi pe Matei Vişniec). Ce pot spune este că Paul Goma era un cozeur grozav, vorbirea sa fiind la fel de mustoasă ca şi scrisu-i, iar spiritul său de observaţie „îi scana” pe toţi într-o clipă, după care omul cu limba foarte ascuţită născocea porecle care mai de care. Bref, la Die Paul Goma crease în jurul său o mică Mana, sau doar o mahala a acesteia.
La plecare, mi-a pus în braţe dactilograma din 1983 a romanului Bonifacia, scoasă – cum se preciza pe coperta de carton – la Editura autorului, fără nici o obligaţie, din partea mea, de a o publica în RM (nu lucram pe atunci la vreo editură, iar revista Basarabia dădea primele semne de sfârşeală). În câţiva ani, romanele autorului nostru, printre ele şi Bonifacia, au văzut lumina tiparului, când la o editură, când la alta, fără să există însă o serie de autor Paul Goma care l-ar fi impus categoric în conştiinţa publică. În 25 martie 2020, la aflarea cumplitei veşti, m-am gândit că dactilograma Bonifaciei nu-mi mai aparţine, ca persoană privată, ci este o piesă de patrimoniu – drept care am făcut-o donaţie Muzeului Naţional de Literatură „Mihail Kogălniceanu”. Altfel spus, dacă n-a fost cu putinţă întoarcerea acasă a scriitorului, nici măcar după-moarte (cenuşa sa e depusă în columbariul de la Père Lachaise), măcar manuscrisele (care – să ne aducem aminte – nu ard!) să revină la baştină. Iar după aceea, şi prin cărţile sale de rezistenţă, într-o serie de autor demnă de numele Paul Goma.
