Mărturisesc, stimaţi ascultători, că cel mai dizgraţios-respingător lucru pe care l-am văzut în RM în ultimii 30 de ani a fost politica moldovenească. Făţărnicia, minciuna, traficul de influenţă şi traseismul au luat forme hidoase în arena politică de pe malurile Bîcului. Clasa politică moldovenească nu a reuşit în trei decenii să instaureze supremaţia legii în societatea interriverană, să anihileze mişmaşurile şi aranjamentele dubioase.
Cea mai mare problemă e că, îndărătul sloganurilor partinice frumoase, multe din acestea pro-europene, se înalţă mai mereu muntele intereselor personale. Adică oamenii te bombardează cu tot soiul de chestii atrăgătoare doar pentru a accede la putere şi a se chivernisi. Iar când povestea asta durează trei decenii, totul capătă nuanţe tragice.
De multe ori, la orizont apăreau nişte giganţi-reformatori-deschizători de drumuri, a căror integritate morală părea sigură. Vă amintiţi câte speranţe potenţase pro-europeanul Vlad Filat? Dar Iurie Leancă? Vă mai amintiţi de faimosul ADR care ne ducea vertiginos spre Europa?
Apoi însă giganţii îşi arătau hibele şi slăbiciunile, iar reformele şi europenizarea se duceau pe apa sîmbetei. O lecţie, pe care mulţi alegători moldoveni nu vor s-o însuşească e asta: aparenţele nu sunt totuna cu esenţa, un politician nu poate fi bun din start sau dintr-odată, doar pentru că tu ai nişte aşteptări, el e bun numai după ce munceşte câţiva ani şi îţi demonstrează prin fapte că e bun. Comportamentul politicienilor moldoveni în aceşti 30 de ani ar fi trebuit să ne facă mai circumspecţi, mai vigilenţi, mai puţin creduli. Or mulţi dintre moldoveni fac şi acum fetişuri din politicienii preferaţi şi îi bălăcăresc pe cei care ezită, care nu le cântă osanale idolilor. Dar mai există oare idoli în politica moldovenească?
