Linkuri accesibilitate

Primii pași ai tinerei democrații românești


vladimir-tismaneanu-blog-2016

Pentru mulți români, Revoluția a părut deraiată, confiscată sau trădată de către operatori cinici care au preluat puterea în timpul încețoșatelor momente ce au urmat prăbușirii despotismului lui Nicolae Ceaușescu în decembrie 1989. A fost ca și cum, împușcându-i pe Ceaușescu și soție și descotorosindu-se de asociații lor apropiați, noii lideri, conduși de Iliescu, descoperiseră o cale de a prelungi hegemonia politică și economică a nomenclaturii partidului-stat.

Salvaționismul național a devenit armătura ideologică a ordinii semi-autoritare, beneficiind de o fațadă democratică în spatele căreia conducătorii națiunii continuau să apeleze la mijloace non-democratice de intimidare a opoziției. În iunie 1990, într-un gest de violență și populism reacționar nemaiîntâlnit, Ion Iliescu a adus minerii din Valea Jiului la București pentru a devasta sediile partidelor de opoziție și ale presei independente. Campaniile lui politice, care au recondiționat sloganuri populiste, anti-occidentale și anti-capitaliste, au marșat pe frica populației de schimbări abrupte și i-au câștigat alegerile din 1990 și 1992. La fel ca în cazul Serbiei lui Slobodan Miloșevici, televiziunea națională devenise atunci un instrument aflat la dispoziția grupului hegemonic, folosit pentru manipularea opiniei publice și consolidarea unei imagini prezidențiale paternaliste.

Asemeni predecesorului, Ceaușescu, Ion Iliescu a devenit până la urmă ostaticul propriei sale propagande. În locul pluralismului de tip occidental, a propus o „democrație românească originală”. După șase ani de originalitate marca Iliescu, până și muncitorii își pierduseră răbdarea cu el și asociații acestuia. În timpul mitingurilor electorale pentru cursa prezidențială din 1996 organizate în fabrici, Iliescu a fost huiduit și cei care-l adorau cândva strigau sloganurile adversarilor săi, fostul premier Petre Roman și candidatul Convenției Democratice, Emil Constantinescu. Spre finalul „domniei” sale, existase o stranie asemănare între Iliescu și Ceaușescu: ambii utilizaseră limbajul panicii naționaliste într-un zadarnic efort de a genera sprijin de masă. Ambii au refuzat să vadă că le sosise ceasul. În ultimul moment, când deja sosiseră rezultatele preliminare ale celui de-al doilea tur de scrutin prezidențial, Iliescu a realizat că pierduse. Abia atunci, în locul violenței, și-a recunoscut înfrângerea. Noua viață democratică românească avea să-l învețe care sunt regulile jocului și să-i mai dea o șansă la încă un mandat (2000–2004).

În noiembrie 1996, negarea unui al treilea mandat lui Ion Iliescu și victoria parlamentară a forțelor democratice din România a părut a închide ciclul inaugurat prin miraculosul an 1989. O țară aparent condamnată la stagnare și torpoare se situa, din nou, în fruntea nesfârșitei lupte pentru pluralism și democrație. Politica de restaurație și clientelismul nerușinat al regimului Iliescu era combătut, pentru prima oară, prin vot. Retorica anti-intelectuală și anti-capitalistă a anului 1990 n-a mai rezonat și în 1996. Emil Constantinescu fusese ales tocmai pentru că jucase cartea adevărului și toleranței. Faptul că promisiunile sale de consolidare a domniei legii, eliminare a corupției, transparentizare a proceselor și activității instituțiilor publice și de reformism economic accelerat n-au fost cu toate împlinite, a explicat din plin și reînscăunarea lui Iliescu după patru ani și propulsarea lui Corneliu Vadim Tudor într-un nesperat tur II prezidențial.

Să revenim însă la prima mare alternanță din politica românească post-decembristă. Alegerile din noiembrie 1996 veneau la 50 de ani de la cele scandalos trucate în 1946, când fuseseră organizate cu implicarea directă a Armatei Sovietice. Așadar, trecuse jumătate de veac pentru ca schimbarea la vârf să se producă normal, fără violență și tulburări majore. Mai mult, aceeași formațiune care câștigase alegerile din 1946, dar fusese deposedată de fructele victoriei, Partidul Național-Țărănesc, devenea în 1996 principalul partener în acea coaliție de guvernare.

Ion Diaconescu, Corneliu Coposu, Ion Ratiu ( liderii PNTCD) participând la un marș al opoziției, București, 1990
Ion Diaconescu, Corneliu Coposu, Ion Ratiu ( liderii PNTCD) participând la un marș al opoziției, București, 1990

Istoria părea răzbunată. Reîntoarcerea la putere a unui partid tradițional de dinaintea celui de-Al Doilea Război Mondial părea aproape suprarealistă și era, în orice caz, unică în regiune. Ceea ce trebuie să reținem aici, fie și pentru generațiile următoare de cetățeni ai acestei Românii democratice, este faptul că votul din 1996 a fostul unul dat pentru o schimbare fundamentală, pentru un divorț definitiv de trecutul comunist și, mai ales, pentru renașterea speranțelor revoluționare din decembrie 1989. Fusese, în fine, un vot împotriva politicii uitării și a duplicității pe care o promovase cu atâta devotament partinic succesorul lui Nicolae Ceaușescu. Un masiv vot de protest, pe care cei care au câștigat alegerile din 1996 ar fi trebuit, poate, să-l interpreteze mai bine...

Vezi comentarii

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG