Centrul Bunești
Potrivit unor observatori neutri (elvețieni), satul Bunești era mare, dar sărac, de aceea condițiile de viață ale internaților trimiși aici nu erau bune. Pădurile erau foarte departe de sat, nu existau posibilități de transport, aprovizionarea cu lemne a fost dificilă, iar internații au suferit de frig în iarna 1916/1917.
La Bunești erau 221 de internați la 10 martie 1917, dintre care 213 în centru, iar opt (meseriași) erau la muncă. Singuri se întrețineau 60 de oameni, în vreme ce statul întreținea 115 (șapte din clasa I și 108 din clasa a II-a).
Două luni mai târziu, la 4 mai 1917, în centru erau 850 de internați austro-ungari și germani, în majoritate din clasa a III-a. Internații dormeau în casele țăranilor, pe scânduri acoperite cu paie sau fân. Și la Bunești se înregistrase, ca și la Cizmănești, o atitudine ostilă a populației locale față de internați, la instigarea preotului paroh. Localnicii refuzau pe de o parte să le dea internaților ceea ce le trebuia acestora în case, iar pe de alta să le vândă alimente. Această situație a atras reacția fermă a reprezentantului guvernului român, care i-a atenționat pe preot și pe săteni că puteau fi luate măsuri împotriva lor. Țăranii au primit ordine să vândă produse internaților, în măsura posibilului.
Mâncarea pentru internați era suficientă cantitativ, însă monotonă, ca peste tot în centrele din Moldova. Fiecare persoană primea 500 de grame de pâine/zi, adăugându-se fasole, ceapă, sare, zahăr și ceai, iar uneori carne și orz.
Până la 4 mai 1917, în centrul Bunești se înregistraseră 67 de decese, dintre care 20 începând de la 8 martie. În acea zi își preluase atribuțiile medicul centrului. Tifosul exantematic și-a făcut apariția în prima săptămână după aceea. La începutul lunii mai 1917 existau 10 internați atinși de tifos exantematic. De câteva zile funcționa un cuptor de deparazitare și începuse operațiunea de deparazitare a întregului sat. Explicațiile pentru care bolile infecțioase se puteau propaga cu ușurință țineau de supraaglomerația din casele primitive ale țăranilor, de faptul că dezinfecția acestora nu era posibilă din cauza lipsei varului, iar în plus pentru că internații nu aveau nici haine de schimb, nici săpun pentru a se spăla.
Lipsa oricărei asistențe religioase pentru muribunzi, ca și lipsa de respect față de cei decedați ofensa sentimentele internaților. Cadavrele erau îngropate complet dezbrăcate, cum de altfel se întâmpla atunci în toată Moldova.
Internații din clasa I și din clasa a II-a primeau bani din partea Legației Elveției sau a familiilor. Comandantul centrului reținuse însă acești bani, până la acoperirea sumei pe care guvernului român o dădea internaților ca indemnizație pentru hrană, deși instrucțiunile oficiale prevedeau o reținere de doar 60%. În urma intervențiilor venite din partea elvețienilor, reprezentantul guvernului român a acceptat propunerea ca subvențiile de până la 50 de lei să nu fie supuse popririi în viitor. De asemenea, cei 60% nu aveau să fie reținuți când era vorba de cumpărături, repararea hainelor, încălțămintei și rufăriei.
Sfârșitul lunii octombrie-începutul lunii noiembrie 1917 găsea la Bunești 560 (sau 562, cifrele nu sunt clare) de internați, dintre care 168 își asigurau singuri hrana, 40 erau din clasa I, 257 din clasa a II-a și 95 din clasa a III-a. După cetățenie, 246 erau austrieci, 153 maghiari, 87 germani, 46 bulgari și 30 turci.
Spre deosebire de situația din primăvara anului 1917, spațiile de locuit erau mult mai bine aranjate. În centru exista un medic bun, nu mai apăruse niciun caz de boală infecțioasă, însă erau mai multe de malarie. Foarte bine întreținută era infimeria, câteva paturi fiind pentru internații grav bolnavi. Igiena personală era destul de bună, ca urmare a existenței unei instalații de baie. Însă era vizibilă între internați teama legată de apropierea iernii, având în vedere că nu existau în centru suficiente rezerve de alimente și combustibil.
La 2 februarie 1918, figurau la Bunești 274 de internați, dintre care 251 erau în centru, iar 23 detașați la lucru. După ceva mai mult de două săptămâni, la 19 februarie 1918, centrul încă avea în evidențe 750 de internați, deși 400 dintre ei fuseseră deja repatriați. Dintre cei rămași, 58 erau din clasa IA, opt din clasa IB, 162 din clasa a II-a, 32 din clasa a III-a, 22 se aflau la muncă, unul era bolnav de tifos exantematic, aflat în convalescență; despre ceilalți nu avem date punctuale. Comandant era locotenentul în rezervă Victor Puiu, despre care elvețienii susțineau că era „foarte bun”. Centrul dispunea de o infirmerie bună, cu mai multe saloane foarte curate și o rezervă de rufărie, o baie, un cuptor de deparazitare, un salon pentru consultarea bolnavilor și o farmacie. Un cimitir fusese bine aranjat de internați foarte departe de sat, într-un fost osuar de animale. Pe cruci erau înscrise numele celor decedați. Se remarca însă faptul că mai multe cruci fuseseră „demontate” în timpul nopții. Condițiile alimentare nu erau bune, aprovizionarea era dificilă, având în vedere apropierea de orașul Huși.
În ultima săptămână din februarie 1918, la Bunești erau 222 de internați, 200 rămași în centru și 22 aflați la muncă. Se întrețineau singuri 39, de către stat stat erau întreținuți 127, opt erau din clasa I și 119 din clasa a II-a. Sfârșitul războiului găsea în scriptele acestui centru 122 de persoane, dintre care 11 dispărute, iar 111 trecute la capitolul general ieșiri, fără alte precizări.
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.
