Lagărul Răcăciuni
Localitatea Răcăciuni este situată în sud-vestul Moldovei, județul Bacău, traversată (și) în urmă cu un secol de drumul național Roman-Bacău-Mărășești-Focșani și de calea ferată Iași-Roman-Pădureni, o gară găsindu-se chiar pe teritoriul comunei. Inițial la Răcăciuni a funcționat un lagăr de prizonieri care depindea de o divizie românească de pe frontul Mărășești. Prizonierii fuseseră instalați în sat, care în timpul iernii 1916/1917 fusese decimat de tifos exantematic; inclusiv comandantul român, colonelul Verbișianu (în alte surse apare colonelul Mirinescu), murise în timpul epidemiei.
La începutul lunii iulie 1917, în apropierea satului Răcăciuni, nu departe de Siret, într-o zonă cu coline împădurite, a fost inaugurat un lagăr pregătit pentru cazarea a circa 4.000 de prizonieri. Doctorul René Guillermin și căpitanul Walther v. Stockar au vizitat acest lagăr la 27-28 februarie 1918, constatările lor regăsindu-se într-un amplu raport din aprilie același an.
Cazare, îmbrăcăminte, hrană
Potrivit martorilor, în lagărul de la Răcăciuni existau trei bordeie, care permiteau cazarea a 300 de oameni fiecare, alte 11 având capacitatea de 200 de oameni fiecare. De asemenea, o baracă servea ca local de adunare în cursul zilei. Barăcile/bordeiele erau construite din scânduri duble; aveau ferestre mici. Paturile erau formate din două rânduri de scânduri, situate de-o parte și de alta a unui culoar central. Existau doar puține paie, însă nu împletituri sau pături, astfel că prizonierii se culcau pe scândurile goale. În fiecare baracă erau instalate câte două sobe, dar lemnul lipsea adesea. Existau curți mari la Răcăciuni. Latrinele erau situate în afara barăcilor, în număr suficient.
Îmbrăcămintea prizonierilor era deficitară. Hainele erau extrem de peticite, în schimb cămășile erau suficiente. Încălțările se prezentau destul de bine, mulți oameni purtând opinci puse la dispoziție de guvernul român. Prizonierii erau nemulțumiți că li se luau rufele personale, în loc dându-li-se altele, care erau prost spălate.
O bucătărie era amplasată într-un hangar, ceva mai departe de barăci; existau patru marmite mari. După standardele occidentale, bucătăria era „primitivă”. Cantină nu exista. Hrana era mai bună în lagărul de la Răcăciuni în comparație cu ceea ce li se dădea prizonierilor în lagărele de muncă. Oamenii primeau 700 de grame de pâine pe zi, jumătate din făină fiind de grâu, jumătate de porumb; era vorba de un produs bine pregătit, de calitate bună. Li se mai dădeau prizonierilor, în contul rației zilnice, 15 grame de zahăr, 1 gram de ceai, 200 de grame de griș sau 400 grame de mazăre ori 200 de grame de fasole. Carnea era inexistentă. Alimente puteau fi cumpărate din satul Răcăciuni, dar prețurile erau mari: 50 de bani un ou, trei lei un litru de lapte. La sfârșitul lunii februarie 1918, la Răcăciuni ajunseseră trei vagoane de alimente pentru prizonieri, prin intermediul elvețienilor, iar distribuirea lor era în curs.
La jumătate de kilometru de lagăr era apa potabilă, adusă în butoaie și folosită pentru băut și gătit. Apa pentru spălat, cea care alimenta băile, era scoasă dintr-un puț aflat în lagăr. Ca peste tot, corespondența era „zero sau aproape zero”. Spre sfârșitul lunii februarie 1918 sosiseră la Răcăciuni pachete cu rufărie, cizme pentru a putea ține picioarele la cald, folosite la infimerie, prin grija Crucii Roșii suedeze. Captivii nu aveau în lagăr posibilități de distracție. Erau puține cărți, iar serviciu religios nu exista.
Muncă grea, tratament inadecvat, stare de sănătate critică
În momentul vizitei pe care Guillermin și Stockar au făcut-o la Răcăciuni, la 27 februarie 1918, în lagăr se aflau doar prizonierii care erau prea slăbiți pentru a lucra și cei care din motive de sănătate fuseseră retrimși de la locurile de muncă. În marea lor majoritate, prizonierii arătau foarte rău. La Răcăciuni, ei erau utilizați la muncile obișnuite, care țineau de întreținerea lagărului. Însă mulți fuseseră folosiți la construcția tranșeelor în zone îndepărtate de front. Munca grea fusese răsplătită cu 30 bani/zi, iar hrana se dovedise insuficientă. În plus, tratamentul prizonierilor fusese inadecvat.
Când erau epuizați și nu mai puteau fi folosiți la muncă, prizonierii din lagărele exterioare aflați la lucru erau retrimiși la Răcăciuni. Pentru unii dintre ei era prea târziu, nici măcar un tratament satisfăcător nu mai permitea punerea pe picioare. Abuzul și lipsa de considerație pentru viața oamenilor erau evidente. Chiar locotenent-colonelul Ioan Slăvescu, comandantul lagărului, și locotenent-colonelul Pîrvu, medicul șef, le-au spus elvețienilor că făcuseră un raport către Ministerul de Război, arătând starea deplorabilă în care prizonierii reveneau din lagărele de muncă, slăbiți și plini de păduchi. Cu toate acestea, situația rămăsese aceeași.
Sănătatea prizonierilor era proastă în februarie 1918, cu slăbiciune extremă, cașexie. Mulți dintre ei aveau furuncule și diaree. Bolnavii erau examinați superficial de medicul de la Răcăciuni, care punea pe loc un diagnostic, născocit adesea. Serviciul sanitarilor era insuficient. În plus, aceștia îi loveau pe prizonierii care se prezentau la infirmerie. Locotenent-colonelul Pîrvu îi pedepsea pe sanitarii violenți cu patru zile de închisoare, ceea ce însă nu ducea la eliminarea acestor practici. Violențele împotriva prizonierilor erau răspândite, utilizate și de gardieni, și de unii ofițeri. Chiar în timpul vizitei elvețienilor la Răcăciuni, un ofițer român, care era casierul lagărului, a lovit mai mulți prizonieri. În orice caz, din cauza acestor manifestări, prizonierii nici nu îndrăzneau să se prezinte la infirmerie pentru vizită, care era întotdeauna sumară; nu exista termometru.
Infirmeria lagărului se afla într-o clădire de piatră, construită înainte de ridicarea lagărului, cu patru camere și 25 de paturi. Aproape toate erau ocupate în februarie 1918. Existau saltele de paie, cearșafuri, în stare bună, iar păturile erau suficiente. Și la infirmerie WC-urile erau în exteriorul clădirii, infecte, potrivit unei descrieri. Erau prost construite, constând în două scânduri pe orizontală. Bolnavii ieșeau afară în cămașă, înfășurați în pături.
Prizonierii prezentau aproape toți urme de parazitoză cronică. Instalația de baie și de dezinfecție, precum și etuva funcționau bine. Problema era că oamenii se întorceau infectați din lagărele de muncă. De aceea, prizonierii reveniți la Răcăciuni erau ținuți într-o baracă de carantină până la deparazitare. Instalația pentru spălarea rufelor era foarte bună, însă nu părea a fi utilizată judicios întotdeauna.
O comisie de medici danezi fusese prezentă la Răcăciuni în ianuarie-februarie 1918, făcând investigații cu privire la starea de sănătate a prizonierilor, conform prevederilor Convenției asupra schimbului de prizonieri de război invalizi, semnată la 4/17 ianuarie 1918 de România și Puterile Centrale. Mai mulți prizonieri aflați în stare gravă nu fuseseră avuți în vedere pentru repatriere pentru că în acel moment se aflau în lagărele de muncă. În ziua de 28 februarie 1918, doctorul elvețian Guillermin a examinat circa 120 de prizonieri, cei mai mulți reveniți de patru zile din lagărul de muncă de la Cotnari. Cu acordul doctorului român Pîrvu, au fost selectați 32 de prizonieri germani și austro-ungari care intrau în prevederile amintitei Convenții. Era vorba de prizonieri care sufereau de cașexie, denutriție, anemie (inclusiv gravă), epuizare, debilitate, tuberculoză pulmonară, tuberculoză ganglionară, tuberculoză la genunchi, nefrită, edem, tulburări de circulație, ulcer, dispepsie, tendinită, hernie scrotală, hernie inghinală.
Câți prizonieri au trecut pe la Răcăciuni, câți au murit
La sfârșitul lunii februarie 1918, în lagărul Răcăciuni erau înregistrați 2.547 de prizonieri, dintre care 1.535 austro-ungari și 1.012 germani. Dintre aceștia, 73 erau în spitalul lagărului, 22 în spitalul rusesc din Iebovăț, la Dobrovăț erau detașați 12. La 27 februarie 1918, când au vizitat lagărul, elvețienii au găsit acolo doar 297 de oameni, ceilalți prizonieri fiind trimiși la muncă. Spre exemplu, 2.069 de dintre ei erau la muncă la Cotnari (924), Iacobeni (580) și Cuza-Vodă (565). Întrucât prizonierii Centrali erau prezenți în număr atât de mic, o parte din lagăr a fost pusă la dispoziția rușilor, care ocupau mai multe barăci. Lagărul Răcăciuni avea în evidențe la începutul lunii aprilie 1918 un număr de 3.158 de prizonieri. În lagăr se aflau 441 dintre ei, în vreme ce 2.572 erau detașați pentru muncă la sectoarele de fortificații de la Iacobeni (Botoșani), Cotnari (Iași) și Sascut (Bacău), 145 aflându-se la alte munci, în spital sau în lagărul de la Dobrovăț, probabil ca ordonanțe pentru ofițerii internați acolo.
Dintr-un raport elvețian reiese că spre sfârșitul lunii februarie 1918, 400 de „germani polonezi” (etnici polonezi din Imperiul German) fuseseră trimiși de la Răcăciuni la Iași. Destinația lor se presupunea a fi o legiune poloneză. Potrivit datelor obținute de delegații elvețieni la sfârșitul lunii februarie 1918, până în acel moment trecuseră pe la Răcăciuni 4.110 prizonieri germani și austro-ungari. Ar fi murit 138 de prizonieri, dintre care 35 în lagăr. Cele mai multe decese fuseseră provocate de dizenterie, un medic român apreciind că ar fi fost vorba de diaree abundentă. Se adăugau tuberculoza pulmonară, care provocase nouă morți, nefrită (șase decese), meningită (două decese).
Informațiile românești din 1918 dau o cifră mai mică de prizonieri austro-ungari și germani ajunși la Răcăciuni de-a lungul războiului: 3.467 de oameni. Din 1.886 de prizonieri austro-ungari muriseră 32, fuseseră repatriați 1.510, eliberați 63, evadaseră 14 și dispăruseră 267. Din 1.581 de prizonieri germani, 163 muriseră, 658 fuseseră repatriați, 341 eliberați, 26 evadaseră, iar 403 dispăruseră. După cum văzut în cazul lagărului de la Șipote, cel mai probabil în spatele noțiunii de dispăruți se găseau tot prizonieri morți, însă neînregistrați, mai ales în timpul epidemiilor din 1917. Dacă adunăm morții „certificați” (195) cu dispăruții (670), rezultă că la Răcăciuni și-au găsit sfârșitul 865 de prizonieri germani și austro-ungari.
