Linkuri accesibilitate

RE, un prefix tezaur


Dan C.Mihăilescu

O sarcină ingrată și riscantă cât cuprinde : să prezinți scriptic un album cu splendori arhitecturale. E totuna cu a pretinde că poți povesti în cuvinte un tablou sau, și mai rău, să descrii la radio un balet, așa cum numai imensul talent al lui Toma Caragiu a reușit prin 1976.

Un album care m-a fermecat, dar care mi-a spulberat două dragi idei fixe. Una: că după 1990, în absolut orice domeniu, la noi a dominat ucigător prefixul des-/dez-, în dauna antonimului său re-. Fie că-i vorba de țesutul social urban sau rural, de științe, arte, economie, politică, mentalități, legislație, sănătate, administrație sau patrimoniu, fie de educație, bună creștere și profesionalism, totul este descompus, destrămat, desfigurat, supus degradării, destructurării, dezintegrării, alienat de debusolare, dezordine, disfuncționalități, iar tot ceea ce merită restaurat, revigorat, recompus, regăsit și reînviat e supus cu premeditare desfigurării și demolării.

A doua idee fixă era că nu mai există nici buna conștiință, nici bunul simț și nici respectul față de tradiția locală care să asigure baza, conservarea și reconstituirea obiectivelor de patrimoniu național. Iată că albumul 15re (Reabilitări, recuperări, restaurări, reconversii, renovări, revitalizări), apărut în 2012 la Editura Igloo Media, cu fotografii de Șerban Bonciocat și Cosmin Dragomir, texte de Reka Țugui și Viorica Buică, traduse în limba engleză de Smaranda Nicolau, album finanțat de Ordinul Arhitecților din România din taxa timbrului de arhitectură, este o încântătoare și salvatoare sfidare adusă fatalismului nostru. Cum să nu exulte întreaga elită paleofilă la o astfel de sărbătoare vizuală ?

Încă de la primul număr al revistei, își începe Viorica Buică prefața, una dintre misiunile Igloo a fost aceea de a atrage atenția cititorilor, în egală măsură arhitecți și nespecialiști, asupra importanței protejării patrimoniului, asupra necesității de a valoriza nu doar calitatea prezentului, ci și pe cea a trecutului. Cunoașterea și aprecierea istoriei locurilor de lângă noi poate conduce la o relație mai puternică și coerentă între ceea ce a fost și ceea ce se construiește astăzi, un lucru fundamental pentru evoluția corectă, armonioasă a mediului arhitectural autohton. Tocmai de aceea nu ne-am limitat în paginile revistei la prezentarea monumentelor mai mult sau mai puțin cunoscute și documentate, ci am explorat și istoriile străduțelor bucureștene, poveștile unor case vechi frumos menținute în viață, am rememorat farmecul detaliilor de arhitectură ale unor alte timpuri și ne-am delectat cu tot soiul de tradiții ce țin de locuire. În ultimii trei-patru ani am avut însă bucuria de a descoperi din ce în ce mai multe proiecte de restaurare, renovare, recuperare și reconversie a unor monumente sau clădiri istorice, publice și private, care demonstrează o înțelegere complexă a modalităților prin care trecutul poate fi adus în prezent, proiecte care au reușit, prin determinarea unor proprietari educați și prin profesionalismul arhitecților, să devină modele de intervenție în domeniu. Toate au un caracter de exemplaritate și sperăm că reprezintă doar începutul unui proces de gestionare corectă și creativă a relației cu tecutul”.

Perfect adevărat, cu adaosul că osmoza textelor intens documentate cu farmecul artistic al fotografiilor rivalizează cu idealul sinesteziei : construcțiile se înscriu adecvat și grațios în peisaje, între interioare și exterioare relația este una coregrafică, de continuitate, materialele tradiționale (piatră de râu, lemn, varul strălucitor, trestia și cărămida aparentă) intră desăvârșit în consonanță cu tehnicile și materialele de ultimă oră, arhitectura fiind gândită în armonie cu mobilierul și decorațiunile interioare, aducând veacurile XVII și XVIII în plin secol XXI. Fiecare loc este proiectat și construit ecosistemic. Totul e gândit în duhul locului, inserat în livezi, podgorii, pe dealuri sau la liziera pădurii și unde mineralul, vegetalul, stilul neoromânesc și art déco sunt sprijinite eficient de acel bun ecumenism cu care ne-au obișnuit Peleșul, Branul, Cotrocenii, Mogoșoaia și Balcicul, unde diversitatea vizuală include miresmele, sonoritățile și savorile gustative în numele tihnei, reveriei și armoniilor vindecătoare.

Albumul se deschide cu Conacul Apafi din Mălâncrav (proiect: Fundația „Eminescu Trust”, aflată sub înaltul patronaj al Alteței sale Regale Prințul de Wales) și se încheie cu reședința regală din Valea Zălanului, datorată fascinației aceluiași Prinț Charles al Marii Britanii pentru Transilvania (proiect: Context Arhitecture, autor arh. Silvia Demeter-Lowe, coordonare Count Kálnoky Estate), unde „majoritatea materialelor sunt de proveniență locală: țigla și cărămida făcute manual provin din Bățani, plăcile ceramice din Sighișoara, varul bulgări din Vârghis, produs de localnici în mod tradițional în cămenițe boltite, lutul, nisipul, bălegarul, paiele și pleava au fost achiziționate din sat, iar o parte din lemnul necesar reparațiilor, precum și unele elemente arhitecturale (uși, ferestre, trepte, podele) au fost reciclate din construcții aflate într-o stare avansată de degradare, care nu mai puteau fi salvate. Singurul material străin a fost izolația ecologică din fibră lemnoasă, folosită la conversia grajdului. Sustenabilitatea a jucat un rol hotărâtor și în alegerea sistemelor de instalații, care pentru încălzire utilizează combustibil solid, provenind din managementul durabil al pădurii învecinate”.

Fie și numai aceste proiecte ar fi fost de ajuns, din punctul meu de vedere, pentru a justifica o inițiativă parlamentară pentru restaurarea întregului patrimoniu național pornind de la această concepție stilistică.

Aceleași caracteristici le regăsim la casele tradiționale din Copșa Mare, proiectate de Giovanna și Paolo Basetti, arh. Laura Iordache. Începând cu anul 2005, soții Basetti au achiziționat lângă Biertan mai multe case delabrate și au început restaurarea cu materiale și tehnici locale, reeducându-i pe localnici, ca și pe primarii din 16 localități să interzică tâmplăria PVC la ferestre și să impună folosirea exclusivă a țiglei pentru acoperișuri. Așa s-au născut mândrețile care sunt Casa Verde și Casa Albă, unde șopronul a devenit sufragerie, iar grajdul s-a transformat în bucătărie tipic transilvăneană. În altă parte, grajdul a devenit salon confortabil, iar podul casei cuprinde acum dormitoare. Lemnăria, zidăria, tavanele și mobilierul pot rivaliza acum cu toate omoloagele lor din Polonia, Croația, Lisabona, Londra, până în Québec, Elveția, Maroc, Mauritania sau Stockholm.

Același este cazul casei de vacanță din Zăbala, între Covasna și Târgu-Secuiesc, unde Katalin RoyChowdhury of Ulpur, născută contesă Mikes, împreună cu fiii săi au transformat o așanumită machine house într-o fermecătoare casă patriarhală demnă de orice context odihnitor din Franța, Austria, Anglia sau Belgia.

La Drăgășani, locul din care porneau legendarele vinuri pentru Casa Regală românească și high life-ul Bucureștilor din epoca lui Carol I până târziu în interbelic, cuplul Cristiana și Valeriu Stoica au început în 2007 să restaureze Vila Dobrușa a familiei Maria și Iancu Râmniceanu. Actualul centru al ansamblului vinicol Avincis l-a avut ca autor pe Alexandru Beldiman, șef de proiect Cristina Woinaroschi, cu structuri de Popp& Asociații. În delicioasă concurență, Sandor Zoltan, Daniel și Călin Hoinărescu, împreună cu Matei Stoian, Grațiela și Nicolae Stoian, au restaurat Conacul Bellu (Bellio) de la Urlați, în timp ce lângă Târgu-Mureș, pe drumul către Luduș, în satul Ogra, arh. Géza Kerestes și ing. Dezideriu Csákany au renovat Castelul Haller, un proiect al familiei Foriș, „prin care vechiul castel a fost recuperat și transformat în pensiune și constituie un exemplu pentru întreaga zonă, o speranță pentru celelalte monumente din împrejurimi.

Casele tradiționale din Micloșoara, restaurantul Via din Cluj-Napoca, Casa Max din Sibiu (str. Ocnei nr. 22) și sediul bisericii evanghelice din Brașov stau bine în consonanță vizuală în cumpănă cu Turnul croitorilor din Cluj, Bastionul Theresia din Timișoara și Muzeul civilizației urbane din Brașov.

Mi se pare că aceste restaurări armonioase se pliază perfect pledoariilor de recuperare creativă a trecutului făcute de prof. arh. Aurelian Trișcu în volumul Cuvinte și case, despre care am scris aici luna trecută. Intențiile, proiectarea, ingineria și arhitectura celor cincisprezece reînvieri se înscriu în constelația Ion Mincu, Petre Antonescu, Nicolae Ghyka-Budești, Grigore Cerchez, I. D. Berindei, Constantin Iutzu, Ion N. Socolescu, George Sterian, Ștefan Ciocârlan, Sterie Ciortan, Victor Ștefănescu, Arghir Culina, Alex Orășanu și readuc în prezent stilul național prin care Hanul lui Manuc, Biserica Mănăstirii Hurezi, Stavropoleos și Așezămintele Brătianu intră în armonie cu Școala Centrală de Fete și Școala Mavrogheni, cu casele C. Ionnescu-Gion, Dissescu și Lahovary, cu Vila Minovici, bufetul de la Șosea și lotizările Ioanid sau Vatra Luminoasă, ori Culele Greceanu și I. G. Duca de la Măldărăști. Potlogii, Văcăreștii și Mogoșoaia, arhitectura bizantină și balcanismul slujit de meșteri sârbi, bulgari, croați, italieni și albanezi intră astăzi într-o înviorătoare continuitate cu așteptările elitelor exasperate de lipsa de viitor a unui prezent parcă irepresibil supus degradării.

Albumul 15re trebuie însă studiat în paralel cu cel publicat de NOI media print, Stilul național românesc (coordonator Árpád Harangozo, editor Adrian Manafu, text Ada Ștefănuț, fotografii Dana Voiculescu și Ovidiu Morar).

Îmi dau seama abia acum că textul de mai sus ar fi fost așezat de orice televiziune sub defăimătoarea etichetă „plasare de produse” și că ar fi fost mai cinstit din partea mea să vă îndemn să intrați pe site-ul www.igloo.ro pentru a vă bucura cu ochii proprii de ceea ce, pentru mine unul, a fost o încorporare a tuturor himerelor paseiste. Măcar arhitectural, dezumanizarea noastră să opteze pentru prefixul re-, adevăratul tezaur pierdut poate spre a fi mai bine regăsit.

XS
SM
MD
LG