Linkuri accesibilitate

România 2020: Coronavirus și politică


În 2020 frica a fost un important vector de influență politică, omniprezent în discursul public. Cumva de înțeles, de vreme ce anul a fost dominat, în bună parte, de restricțiile presupuse de coronavirus.

Mare parte din activitatea guvernamentală și din politicile publice a fost motivată de lupta cu pandemia. Nu de puține ori a plutit în aer suspiciunea că banii au fost risipiți amatoristic și că, în spatele achizițiilor publice, s-au aflat interese de grup.

România 2020: Coronavirus și politică
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:03:44 0:00

Suspiciunea a fost, desigur, exploatată politic de PSD, care deși înlăturat de la guvernare, a controlat în bună parte a anului legislativul creând dezechilibre și o perpetuă nesiguranță politică materializată în moțiuni simple și de cenzură, amenințând la tot pasul că va iniția suspendarea președintelui. De partea cealaltă, anul a început prin presiunile PNL și ale președintelui Iohannis pentru alegeri anticipate. Aveau de partea lor, o creștere sensibilă a simpatiei, după cum dovediseră alegerile europarlamentare și cele prezidențiale din 2019. Preocuparea principală părea să fie aceea de a determina majoritatea parlamentară monopolizată de PSD și ALDE să respingă formulele guvernamentale propuse de Klaus Iohannis pentru ca acesta să dizolve parlamentul și să convoace alegeri anticipate. Pe care tot guvernul demisionar le-ar fi organizat.

Așadar, criza medicală a prins scena politică în devălmășie: președintele Iohannis și Orban păreau să alimenteze criza de guvern (chiar dacă era guvern PNL) pentru a provoca alegeri (locale și parlamentare) anticipate pentru a capitaliza valul de simpatie de la alegerile europarlamentare și prezidențiale. PSD și aliații săi ar fi vrut ca alegerile locale să se țină cât mai târziu pentru a rezolva crizele interne (Marcel Ciolacu încă era interimar în partid și voia să-și consolideze poziția înainte de alegerile anticipate) și pentru a lăsa bombele plantate de Viorica Dăncilă în buget (în principal, măriri de salarii și pensii mult peste linia roșie de implozie a bugetului de stat) să-și facă efectul. În vreme ce Organizația Mondială a Sănătății lansa avertismente și transmitea protocoale referitoare la noul coronavirus, politicienii noștri se luptau să stabilească o dată a alegerilor locale care să le mărească șansele de câștig.

De altfel, inițial, adică pe parcursul lunii februarie și în primele zile ale lui martie, se părea că taberele pro și contra măsurilor de protecție erau altele: președintele Iohannis spunea că policienii și jurnaliștii exagerează și că e vorba, de fapt, despre o gripă. Făcea aceste afirmații pe 11 martie dar câteva zile mai târziu renunța la ideea anticipatelor. Era reînvestit Ludovic Orban ca prim-ministru, se dădeau primele ordonanțe militare care stabileau restricții iar liderii PSD se foloseau și de această ocazie să atace autoritatea Departamentului pentru situații de urgență, acuzând interese subterane și subminarea democrației. Spuneau că PNL profită de controlul instituit asupra canalelor de comunicare pentru a putea face operațiuni clandestine și foarte avantajoase financiar fără să se mai teamă de investigații și indiscrețiile presei. De altfel, cei mai vizibili membri ai grupului de comunicare strategică au cerut încă de la început ca guvernul să le acorde lor și cadrelor medicale o dispensă care să-i facă imuni la cercetări penale pe seama acuzelor de malpraxis. Asta și pentru că una dintre principalele teme de controversă a fost cea a numărului real de victime iar PSD, oportunist, spunea fie că cifrele sunt umflate la statististici fiind adăugate și decesele din alte cauze, fie că de fapt numărul de îmbolnăviri este controlat politic pentru a crea fereastra de oportunitate pentru diverse.

Până la aceste momente, virusul lucrase în tăcere și stârnea doar preocupări birocratice prin minister. Nu era subiect de presă și nici de discurs politic. Nu apucase să omoare. Totuși, Direcția de Sănătate Publică avertizase încă de la finalul lui ianuarie că în Wuhan se declanșase o epidemie provocată de un virus necunoscut, cu o simptomatologie și o evoluție pe care medicii încă le studiau. Anunțul însă nu a provocat interesul specialiștilo-birocrați din fruntea instituțiilor statului și nici pe cel al politicienilor. Organizația Mondială a Sănătății publicase pe 5 ianuarie primul raport referitor la epidemie și în prima jumătate a lunii ianuarie a transmis tuturor țărilor din organizație pachete de măsuri în cazul declanșării epidemiei, măsuri care cuprindeau prevederi referitoare la prevenție și control, teste de laborator, angajamentul instituțional la nivelul societății, restricții de călătorie, supravegherea și raportarea cazurilor etc. etc. ba chiar și un protocol pentru depistarea noului coronavirus. Pe 29 ianuarie, când instituțiile din România păreau să audă pentru prima dată despre virus, OMS transmitea recomandarea purtării măștii în comunitate, instituții și spitale. (Ce a făcut OMS în primele zile ale extinderii virusului și declanșării pandemiei puteți citi AICI)

Până în martie, avertismentele OMS au fost rostite cumva cu jumătate de gură însă cine avea urechi de auzit le auzea. Politicienii români nu le auzeau sau se prefăceau că sunt neimportante, facultative, irelevante. Adrian Streinu Cercel, specialist virusolog și, pe atunci, printre altele, șeful al institutului Matei Balș, profesor doctor universitar, chiar ridiculiza toată tevatura spunând că e doar o boală infecțioasă într-o regiune a Chinei de care era evident că atunci auzea prima dată. Streinu Cercel și Alexandru Rafila (și el microbiolog, șef de catedră la Institutul Carol Davilla din București) au fost cei mai vizibili specialiști implicați în prevenție și lupta cu virusul. Tot ei au fost și capete de listă la alegerile parlamentare din partea PSD. Al treilea om din troică, Raed Arafat este perceput și el ca om al PSD-ului după ce a fost multă vreme secretar de stat și protejat al lui Victor Ponta. Nu e vorbă că, prin martie, chiar înainte ca OMS să ajungă la concluzia că omenirea se confruntă cu o pandemie (adică pe 13 martie),președintele Iohannis încerca el însuși să demitizeze „un pic boala, fiindcă am citit câteva articole ieri, unde se vorbea despre un virus ucigaș, într-o manieră foarte apocaliptică” ba chiar avertiza asupra pericolului instrumentalizării propagandistice a bolii: „Dacă vă uitați la televizor și vedeți politicieni care dau sfaturi la toată lumea și le știu pe toate, eu vă sfătuiesc să schimbați canalul.” România avea pe atunci 39 de cazuri. Primul fusese înregistrat la sfârșitul lunii februarie. Pentru început, virusul a fost de import aduse în principal din Italia și Spania. Partidul lui Orban avea vreme chiar de diverse scamatorii politice, propunându-l pe Florin Cîțu ca prim-ministru în locul demisionarului Ludovic Orban. Deși plenul parlamentar aștepta să voteze noul premier, acesta se pierduse pe undeva, pe culoarele Casei Parlamentului, și nu a mai apărut în plen. Ludovic Orban a redevenit prim-ministru după acest impromptu caragialesc.

Pentru că se apropiau sărbătorile pascale, carantinarea celor veniți din zone de risc a devenit obligatorie. Conform unui ordin ministerial din 1 martie, chiar dacă nu prezentau simptome, persoanele venite din zone afectate de COVID-19 trebuiau să intre în carantină în spații special amenajate. Erau băgați în carantină și așa-numiții contacți. Tot atunci s-a lansat categoria asimptomaticilor, cei care sunt vectori virali, fără a fi ei înșiși bolnavi. Spectrul pericolului se lărgea tot mai mult: în carantină intrau și familiile celor veniți din zone de risc, și persoanele cu care acele persoane avuseseră de-a face, fie și câteva minute. Măsuri considerate de unii abuzive pentru că nu se aplicau decât la nivelul cetățenilor de rând, oficialii, autoritățile, politicienii și clienții politici părând imuni la virus și la măsurile de prevenție. Cazul parlamentarului PNL Vergil Chițac care a contaminat mai tot personalul medical din Spitalul Dimitrie Gerota a devenit simptomatic pentru comportamentul politicienilor. Cei plasați în carantină, în general români plecați la muncă în străinătate, s-au plâns de nenumărate ori de tratamentul de penitenciar pe toate rețelele de socializare (ceea ce a făcut ca această cale de aglutinare politică să devină tot mai eficientă, spre folosul noului partid AUR).

Tot în luna martie, când politicienii încă mai sperau ca noul coronavirus să fie o mai veche tulpină de virus gripal, au început să se ia măsuri tot mai stricte de control la frontieră și în zone de risc iar pe 11 martie s-a trecut la scenariul 2 care a presupus diverse restricții de circulație, adunările publice au fost interzise, s-a decis decalarea programelor de muncă și s-a interzis exportul de medicamente și consumabile medicale.

E drept, informațiile erau contradictorii și indeciziile au compromis autoritatea specialiștilor în fața publicului. Protocoalele s-au schimbat de la o săptămâna la alta și ceea ce părea util și eficient azi, nu mai era de niciun folos mâine. Grupul de Comunicare Strategică, cu ședințele sale zilnice și semimilitare, cu haine de piele, imnul cântat de difuzoarele poliției la intersecții, discursuri bombastice și informații catastrofice, a contribuit din plin la întreținerea unei stări de tensiune la cel mai înalt nivel. Se adaugă și măsurile de reprimare a publicațiilor media care transmiteau informații și versiuni alternative referitoare la pandemie și sumele de bani alocate clienților din presă care nu se abăteau de la linia oficială. Blocarea unor site-uri de Internet pe motiv că răspândeau informații false, incomode sau neverificate a dat apă la moară celor care spun și azi că virusul este doar o statagemă pentru a prelua controlul societății și a stabili un fel de dictatură medicală.

Pe 16 martie, adică la cinci zile după ce spunea că noul coronavirus este instrumentalizat politic, președintele Iohannis declara starea de urgență pentru 30 de zile pe tot teritoriul țării. O lună mai târziu o prelungea cu încă 30 de zile. Câteva zile după declararea stării de urgență, mureau primele persoane. Pe 30 martie se instituia starea de carantină în Suceava apoi pe 4 aprilie în Țăndărei. Deja pe 24 martie fusese emisă infama Ordonanță militară 3 care prevedea interdicția de circulație în afara locuinței în termeni atât de confuzi încât părea să dea mână liberă poliției să amendeze orbește pe oricine prindea pe stradă chiar dacă avea motive întemeiate și declarația pe proprie răspundere. Aceeași ordonanță stabilea și orele la care persoanele în vârstă aveau voie să iasă pentru cumpărături de maximă necesitate. Această din urmă prevedere dublată de un alt proiect (neadoptat) de a-i obliga pe vârstnici să nu mai părăsească deloc locuința, cât și amenzile primite aparent aleatoriu, după bunul plac al poliției, au stârnit revolta care a luat pe alocuri forme violente. Oamenii începuseră să încalce aceste ordonanțe cu bună știință, participând la reuniuni, petreceri sau slujbe în biserică, înregistrându-se nu odată conflicte cu forțele de ordine. O lună și șapte ordonanțe militare mai târziu, se decidea ca circulația vârstnicilor, programul și activitatea comercianților să fie limitate prin Ordonanța 10 care stabilea și suspendarea zborurilor pe anumite rute. O măsură care suna ipocrit după ce, aproape imediat ce a fost emisă ordonanța carantinării generale (dar sub protecția Ordonanței 7 care permitea, printre rânduri, plecarea sezonierilor) de pe aeroportul din Cluj decolau la începutul lunii aprilie 13 curse de pasageri cu mii de muncitori (lucrători agricoli) cu destinația Germania, într-o aglomerație și o lipsă de măsuri de precauție care au stârnit indignarea. Nimeni nu a știut nimic: cine a făcut triajul muncitorilor, cine i-a transportat până în Cluj (unii venind din zone de carantină totală), cum și-au luat bilete, cum au ajuns la destinație, dacă aveau asigurări medicale și dacă au existat cazuri de contaminare. Nici până astăzi nu s-a clarificat misterul acelor zboruri care, probabil, sunt vârful vizibil al aisbergului. Oricum, poate fără mare legătură, între timp s-a aflat că mulți dintre cei plecați la muncă în acest an lucrează în condiții extreme, sunt foarte expuși contaminării, nu au contracte de muncă, nu sunt asigurați... Sunt doar niște oameni disperați pe care sărăcia i-a forțat să plece la muncă și ajunși acolo nemulțumirea lor să le fie capitalizată de politicienii plecați la vânătoare de simpatizanți.

Alianța pentru Unirea Românilor era ca și inexistentă, dar pornise un maraton care i-a dus pe liderii formațiunii prin capitalele europene ale proletariatului român. În aceste laboratoare sociale au fost puse la dospit teoriile conspirației legate de carantină, măști, măsuri restrictive, vaccin. Toate acestea au produs noi convulsii și clivaje pe scena politică. Pentru început, măștile erau considerate fie inutile, fie o formă de dezumanizare, fie un prim pas către înstrăinare și divizare socială, alături de distanțarea fizică și de interdicțiile referitoare la socializare (adunări, reuniuni etc). Măștile („botnițele”) erau nu doar niște obiecte de tortură ci și simboluri ale restricțiilor, ale „dictaturii medicale”, cum spuneau tribunii acestor proteste. Carantina, și ea, era considerată o măsură represivă care răpea libertatea de mișcare pentru a nu le da oamenilor posibilitatea să țină autoritățile sub control. Vaccinurile anti-COVID se încadrau în mișcarea mai amplă a contastatarilor vaccinurilor de orice fel: acestea conțin substanțe nocive, nanoboți, fragmente de ADN care modifică genomul uman etc. Toate acestea au fost instrumentalizate de politicienii PSD și AUR care au convocat mitinguri și au susținut insurgența anti-medicală românească fie refuzând public să poarte mască, fie contestând eficiența măsurilor de prevenție, a carantinei sau a stării de urgență, contestând la Curtea Constituțională sau instigând Avocatul Poporului s-o facă. Pe de altă parte, tot PSD și aliații au criticat partidele aflate la guvernare că au administrat prost sau deloc criza medicală.

Au inițiat nu mai puțin de patru moțiuni simple pe aceste subiecte și două moțiuni de cenzură (ultima, cea dedicată coronavirusului, eșuată din lipsă de cvorum: câțiva parlamentari PSD se contaminaseră cu virusului a cărui existență o negau). O logică secvențială, așadar, care, uneori stabilea cauze arbitrare pentru efecte conjuncturale, alteori lega între ele evenimente disjuncte, doar pentru că se dădea astfel o nouă coerență teoriilor conspirației. Au chemat oamenii în stradă și aceștia au manifestat strigând „Libertate”, „Ruşine, ruşine să vă fie” şi „Copiii noştri nu-s cobaii voştri”. Ba chiar, ca în timpul Revoluției: Libertate, te iubim! Ori învingem, ori murim. De altfel, manifestațiile aveau loc în zone încărcate de simbolism revoluționar: Piața Universității, Piața Victoriei, cu steaguri tricolore, cruci și icoane. Spaime milenariste, de Ev Mediu, cu tehnologie de secol XXI. Protestele s-au întețit după alegerile locale unde AUR a fost aproape invizibilă, iar PSD a avut un scor prost față de precedentele alegeri și față de principalii contracandidați PNL și USRPLUS.

Politicienii PSD și ALDE, care ar fi vrut ca alegerile să fie amânate pe luna martie 2021, ca popularitatea PNL să se erodeze sub 20%, au invocat un alt motiv de nemulțumire: deși starea de alertă continuă aproape neschimbată de câteva luni, deși numărul bolnavilor și al morților atinge proporții de catastrofă umanitară (14 mii de morți, sute de mii de bolnavi), guvernul lui Orban și președintele Iohannis își doreau alegeri parlamentare în decembrie, riscând, spuneau politicienii din partidul lui Ciolacu, adică tocmai cei care contestau boala și metodele de combatere, o contaminare în masă la cabina de vot.

Aceste frici bine controlate politic au reușit să mențină PSD în fruntea clasamentului și, mai mult chiar, să aducă în parlament un partid până acum trei luni aproape inexistent: Alianța pentru Unirea Românilor. Un partid matrioșcă în care intră de-a valma universitari, farsori, inculpați de crime împotriva umanității, homofobi și misogini, eurosceptici și filo-ruși și al cărui mesaj antisistem a folosit frica de virus și revolta împotriva metodelor de combatere ca vector politic și principal. Noul actor politic își datorează, de fapt, succesul electoral în cea mai măsură sentimentelor electorale legate de coronavirus: nemulțumirea celor care au pus criza economică pe seama celei medicale considerându-le rezultatul unor proaste politici de guvernare, revolta celor forțați să plece la muncă pentru că criza medicală i-a falimentat sau concediat și manipularea latențelor naționaliste prin susținerea că de fapt criza medicală a fost produsă pentru că occidentul are nevoie de mână de lucru ieftină.

În fapt, ca să rezumăm anul 2020, noua structură parlamentară și balanța de forțe din societate datorează mai mult crizei medicale, deci coronavirusului, decât mesajelor și proiectelor politice.

Vezi comentarii

XS
SM
MD
LG