În Franța, dar și în bună parte din presa europeană, principalul subiect rămâne cel al violențelor din marile orașe și al mobilizării masive a poliției franceze, care a arestat peste 2.000 de persoane, violențe generate de moartea lui Nahel, tânărul de 17 ani ucis marțea trecută de poliție (ceea ce nu justifică, desigur, faptul că în satul numit L’Haÿ-les-Roses, “protestatari” mânați de intenții criminale au folosit o mașină incendiată pe post de berbec de asediu pentru a ataca locuința primarului).
În Italia, La Repubblica scrie despre înmormântarea la Nanterre a adolescentului împușcat de un polițist, în timp ce un reportaj al cotidianului italian descrie Clichy-Sous-Bois, unde în 2005 moartea altor doi tineri a provocat prima mare revoltă de acest tip în Franța: „Aici furia tinerilor și adolescenților, care crește în cascadă pe rețelele de socializare precum Snapchat, unde se vehiculează mesaje „invizibile” de stârnire la răscoală, arată ce forță poate să genereze la racaille, cum i-a numit cu dispreț pe tinerii săraci fostul președinte Nicolas Sarkozy.” Și astăzi, vârsta medie a celor arestați este de 17 ani, potrivit guvernului, iar 30% sunt minori.
Același cotidian italian La Repubblica comentează: — „De la integrarea celor excluși provine capacitatea de a se răscumpăra a democrațiilor noastre. Că ele nu se află într-o stare foarte bună astăzi este evident. Democrațiile gâfâie, vlăguite, deseori corupte, în fața vocii urâte a populismului, care-și exhibă mușchii promițând că rezolvă problemele pentru toată lumea - ce ușurare, nu-i așa?, iar mulți suntem gata să-i lăsăm pe alții să gândească pentru noi. Dar ce pericol e acolo!… Ce o să le spunem bunicilor noștri care s-au lăsat torturați pentru a ne garanta libertățile? Vom spune: — îmi pare rău, dar totul a fost în zadar, suntem din nou acolo unde erați voi. Așa, și atunci ar trebui oare să renunțăm la tot? Să ieșim în stradă și să devastăm, să ardem biblioteci publice, să răspundem cu furie la furie și cu morți la mai multe morți? Desigur că nu. Cuvântul e tot ceea ce avem. Cuvântul care știe să ajungă acolo unde n-a mai ajuns de multă vreme… ia, scoateți din urechi căștile cu muzică și învățați iar să vă ascultați unul pe celălalt.”
La fel scrie și la Londra The Observer (cel mai vechi săptămânal duminical din lume, apărând fără întrerupere din 1791): “Prin suburbii, mulți simt că idealurile fondatoare ale Franței nu li se aplică și lor.”
Apoi, frustrările și supărarea (“zilele mâniei”, cum le numește Süddeutsche Zeitung) sunt și de un alt tip, așa cum o constată într-un reportaj cotidianul stângii intelectuale pariziene Libération, care strânge mărturii și acuzații de genul: — «Guvernul lasă să ardă cartierele noastre, dar protejează Champs-Elysées!»…
România — paradisul studenților francezi la medicină
Revista franceza Le Monde Diplomatique (care nu are nimic de-a face cu cotidianul Le Monde) propune, in numărul sau proaspăt apărut pe luna iulie și redactat înainte de actualele violențe colective, un mare reportaj, pe două pagini pline, despre lipsa de medici în Franța, care se explică în primul rând prin cota numărului de studenți la medicină, în vigoare de cincizeci de ani încoace. De jumătate de secol, în Franța, se aplică un numerus clausus in facultățile de medicină.
Încă foarte parțială, ridicarea restricțiilor nu va face totuși posibilă satisfacerea nevoilor următorului deceniu. Și, între timp, pentru cei care nu și-au putut urma studiile în Franța, pregătirea în străinătate, și în special în România, constituie o adevărat cursă de obstacole. Articolul-reportaj este în special despre studenții francezi formați la Cluj, unde ei intră la facultatea de medicină mai ușor și mai ieftin decât in Franța.
Aflăm din Le Monde Diplomatique că circa 1.800 de studenți studiază medicina generală, stomatologie sau farmacie în filierele francofone ale Universității de Medicină și Farmacie Iuliu-Hațieganu (UMF). Printre vorbitorii de franceză europeni și nord-africani (magrebini), francezii sunt de departe majoritatea. Studiile medicale la Cluj sunt ultima șansă pentru ei de a intra în profesia de medic. O mare parte dintre cei înscriși în al treilea, al patrulea, al cincilea sau al șaselea an au picat testele din Franța pentru intrarea în primul an comun de studii de sănătate (Paces).
Aflăm că taxa percepută de UMF este de 7.500 de euro pe an, dar că viața în Cluj poate fi scumpă (o garsonieră urcă ușor la 300 euro pe lună, informează Le Monde diplomatique), dar că unii studenți francezi pot beneficia de burse finanțate de Consiliul Europei, care pot fi de 100 până la 400 euro pe lună.
În realitate, constată publicația franceză, costul vieții în Cluj se apropie de cel din orașele medii din Franța și este vorba aici de un soi de cerc vicios: costul vieții crește an după an tocmai pentru că în Cluj trăiesc atât de mulți studenți francezi.
Putin și “Tolstoievski” rău interpretat
Săptămânalul britanic The Economist (“cea mai influentă publicație din lume”) are ca dosar special al ultimului său număr un set de articole despre ceea ce coperta revistei definește ca: The humbling of Vladimir Putin (humbling combinând sensurile de umilire și de reducere a rangului, sau de reducere la tăcere). Ideea este, desigur, că revolta mercenarilor din grupul Wagner a dezvăluit slăbiciunea tot mai mare a tiranului rus, însă că ar fi o eroare să se creadă că odată cu asta el este sfârșit.
În schimb, același Economist are la rubrica sa culturală o foarte frumoasă analiză despre felul în care rușii — începând cu Putin însuși — abuzează de Tolstoi. În primul rând, amintește The Economist, Tolstoi era un pacifist absolut.
Scriitorul, care în tinerețe a luptat în războaiele Rusiei din Crimeea și Caucaz (vezi aici ce mai scrisesem despre “Mitologia nedorită a Crimeei și Caucazului”), a devenit ulterior un adversar al tuturor formelor de violență și opresiune și un model de inspirație pentru Gandhi.
Vor rămâne etern în amintire cuvintele lui Tolstoi în momentul declanșării umilitorului război al Rusiei cu Japonia, în 1904, când el a scris, într-un text pamflet-manifest: — “Țicniți de rugăciuni, religie, îndemnuri, mii de soldați de-ai noștri vor comite cele mai oribile crime, omorând oameni pe care nu-i cunosc și care nu le-au făcut nimic.” The Economist precizează că un cetățean care a postat anul trecut acest citat din Tolstoi pe rețelele sociale este acum judecat pentru că ar fi discreditat forțele armate ale Rusiei.
(Am mai scris aici despre: —Tolstoievski: eterna luptă între Tolstoi și Dostoievski pentru sufletul Rusiei.)
În sfârșit, să mai spunem că articolele citate din The Economist nu sunt semnate. Nu din spaima de eventuala răzbunare a lui Putin, ci pentru că, în concordanță cu ideea liberală că valoarea trebuie să vină numai din suma calităților interne, The Economist e singura publicație importantă din lume în care articolele și analizele și toate textele publicate... nu sunt niciodată semnate. “Cea mai influentă publicație din lume” nu oferă cititorului decât articole anonime.
Jurnalistul care lucrează la The Economist trebuie așadar să aștepte să fie crezut pe cuvânt când se laudă, deoarece numele lui nu va apărea nicăieri.
