Salutat cvasi-unanim la apariţie drept „o carte ciudată (…) senzaţională, excepţională” (Ionel Bota), „una extrem de pretențioasă [ce] conjugă picarescul cu incursiunile în tărâmul subconștientului și exotismul cu relatarea unor experiențe inițiatice” (Andrei Terian), „exultând de sincerități și cruzimi egofile, dar și de un ludic pufos, malițios, melancolic și auto-persiflant uneori” (Dan C. Mihăilescu), şi care „poate trezi invidie chiar și celor mai îngâmfați autori” (Dan Stanca), bref „un roman-experiment reușit, (…) Bildungsroman insolit pentru experimentul literar românesc feminin” (Marius Miheţ), romanul Tricephalos de Ruxandra Cesereanu a ajuns la cea de-a treia ediţie, Cartier, 2019, şi mi se pare, ca la prima lectură, „mustind de poezie gata să țâșnească, îndrăzneț și nerușinat pe alocuri, încântat de propria îndrăzneală și degustându-și nerușinarea cu delicii evidente” (Irina Petraş).
Nici gând să repovestesc cartea – i-aş spulbera tot farmecul! – sau să încerc a o „fixa” în vreo formulă critică memorabilă; cum însă le plaisir du texte se cere împărtăşit, voi cita trei mici fragmente, in crescendo:
„Dragostea şi moartea erau împletite precum cozile mele de păr. Căci eram vie ca iubită, eram femeia bărbatului meu, amantă la trup, suflet şi inimă, dar eram moartă ca mamă a unui fiu niciodată conceput. (…)
Nu făcea dragoste prea des tocmai pentru a ne putea umple unul de altul, fără a ne sătura vreodată. Uneori aşteptam goi, fără scop, fără să ne atingem, pregătindu-ne astfel pentru o îmbăiere carnală totală. Amânam intenţionat dragostea trupească, îmbiindu-ne după ce o golisem de orice gest. Era o castitate amăgitoare, care ne asmuţea, dar ne şi cruţa. (…)
Sexul femeiesc sau uterul, aşa cum le confundam eu în adolescenţă, aducea cu o lume dispărută, o Atlantidă melcoidă, hidos-sublimă, o scobitură astral-râncedă, o sferă diamantină cu gingiile lucioase de lichioruri tari, o demonie a mucozităţilor, o cutie muzicală misterioasă în anarhia sunetelor, o lepră stacojie şi cleioasă, un crater meduzeic. (…) O diademă lichefiată de dorinţe încinge pântecul. Zorii sunt fosforescenţi aici, la fel miezul nopţii care se naşte din vârtejul mareelor.”
Şi n-am făcut decât să smulg câteva clipe – „verweile doch, du bist so schön!” –, în tot atâtea fraze, din cele 1001 de nopţi ale romanului (erotic?!) trăit în scris de autoare „la cea mai înaltă ficţiune”.
23 septembrie ’19
