Linkuri accesibilitate

Sebastian SCHNOY. Istorie pentru cei care se tem de istorie


În 1902, istoricul german Theodor Mommsen (1817 – 1903) lua Premiul Nobel pentru Literatură – dar nu din opera monumentală a acestuia ia Sebastian Schnoy (n. 1969, la Hamburg) moto la lucrarea sa Istorie pentru cei care se tem de istorie. De la Napoleon am învăţat să nu ne spălăm, Baroque Books & Arts, 2020, ci de la britanicul William Somerset Maugham: „Istoricul este reporterul care niciodată nu a fost prezent la locul faptei”. Or, Sebastian Schnoy are înainte de toate prezenţă de spirit, iar evenimentele capătă, sub pana sa, un aer când carnavalesc, când… de montagnes rusees (de la autor citire: „Cartea de faţă îşi propune să abordeze permanentele suişuri şi coborâşuri…”), numai teuton (în sens de greoi & sumbru) nu. Până şi despre cele mai negre pagini ale istoriei se poate scrie dacă nu cu umor, cu bună-dispoziţie la sigur.

Chiar fraza de început dă tonul: „Se spune că paradisul ar fi acel loc în care există poliţişti britanici, mecanici germani, bucătari francezi, iubiţi italieni şi guvernanţi elveţieni”, doar că, se-nţelege, „bătrânul continent pare că îşi urmează mai degrabă drumul spre iad”, iar cele circa 200 de pagini ale cărţii fac ca acest drum să fie cel puţin ceva mai amuzant. Să facem o primă haltă la Roma (nu că Grecia, antică sau modernă, ar fi lipsită de interes): „Papii aveau amante, amantele rămâneau însărcinate, iar copii lor născuţi în afara căsătoriei ajungeau suverani pontifi”, şi astfel „Theodora şi-a întins urzelile în întregul Vatican, oferindu-i chiar pe propria fiică, Marozia, în vârstă de numai 16 ani. După un timp, Marozia a născut un fiu, botezat Giovanni. Tatăl lui: papa Sergiu al III-lea”, dar abia acum începe ce-i mai interesant – „Theodora a reuşit ceva mai târziu să-l înscăuneze papă pe unul dintre iubiţii ei, sub numele de Ioan al X-lea”, doar că „Marozia, propria sa fiică, a reuşit să tulbure apele”, făcându-şi-l la rându-i amant (aşadar, „al doilea papă din palmaresul său”); şi va exista şi un al treilea, iar în cele din urmă, fiica demnă de mama sa „a reuşit să îşi plaseze pe tronul papal fiul nelegitim, al cărui tată, la rândul lui, fusese papă”. Iar acum să facem un salt şi în Germania lui Luther – a se citi cu luare aminte capitolul „Luther a fost blogger” – pentru a constata: „Iată cum la începutul Epocii Moderne, germanii au reuşit în sfârşit să facă lumea să vorbească despre ei. Din cele trei mari evenimente europene colosale, două sunt trecute oricum în contul lor: inventarea tiparului cu litere mobile şi Reforma. Doar descoperirea Americii a revenit altcuiva”. Ce să mai vorbim de Franţa lui Napoleon, al cărui nume apare în titlul cărţii, sau de Anglia, a cărei „hartă arată limpede nehotărârea acestei ţări: (…) să facă parte din Europa sau să rămână pe cont propriu?”

Dintre numeroasele istorii presărate în volum, reţin „Pacea de Crăciun”, din care citez un mic fragment: „După o vreme focul a încetat definitiv – soldaţii germani au cântat colinde, iar duşmanul a stat să-i asculte. Apoi s-au auzit şi cântece britanice sau franceze, venite de dincolo. A doua zi, duşmanii s-au întâlnit în no man’s land şi şi-au făcut daruri unii altora. (…) S-au făcut şi fotografii (…) Soldaţi britanici, francezi şi germani, braţ la braţ, zâmbind spre obiectiv, în acea stare de pace de neimaginat, nebună şi strict interzisă. (…) Dar generalii au fost furioşi când au auzit că acţiunile de luptă fuseseră suspendate. În 1915, un an mai târziu, de Crăciun, delictul de «cântat cu duşmanul» avea să atragă după sine pedeapsa capitală…”

15 noiembrie ’21

Vezi comentarii

Previous Next

Previous Next

XS
SM
MD
LG