La mai mult de un deceniu după moartea lui Stalin, intelighenția est-europeană și sovietică trecea printr-o perioadă de reconstrucție etică și lansa o invitație la reabilitarea întregii evoluții istorice a marxismului occidental și la o abordare critică a „dialecticii instituționale”.
Georg Lukács, un „enigmatic eretic înăuntrul Bisericii sale” (spre a-l cita pe Ferenc Fehér) invitat să participe la dezbaterile Cercului Petőfi din Budapesta, era perceput ca reprezentant al unui altfel de marxism decât osificatul materialism dialectic predicat de doctrinarii staliniști; intelectualul marxist Géza Losonczy a fost sufletul discuțiilor privind libertatea presei; Leszek Kołakowski se lansa în lunga sa luptă pentru umanizarea societății „socialiste de stat” poloneze, invocând potențialul unei presupuse Noi Stângi Socialiste.
În manifestul său din 1957, Permanent vs. Transitory Aspects of Marxism, Kołakowski a făcut distincția fundamentală între marxismul instituțional și cel intelectual. În vreme ce primul era doar dogmă religioasă manipulată de cei aflați la putere, cel de-al doilea era caracterizat de „raționalismul radical în gândire; rezistența neclintită față de orice invazie a mitului în știință; o întreagă viziune seculară asupra lumii; criticism dus la limitele sale ultime; neîncredere în toate doctrinele și sistemele închise... disponibilitatea de a revizui tezele, teoriile și metodele acceptate” (citat în volumul lui Stanley Pierson, Leaving Marxism: Studies in the Dissolution of an Ideology).
Libertatea a devenit din nou cel mai de preț bun al ființelor umane scăpate din dependența asfixiantă dată de definiția partidului asupra adevărului. În Uniunea Sovietică, shestidesiatniki, „oamenii anilor ’60”, au format o comunitate care „a avut «capacitatea și dorința de a gândi, de a reflecta asupra vieții și complexităților ei». Ei au căutat să înțeleagă realitatea «din spatele fiecărui cuvânt»” (Stanislav Rassadin, creatorul conceptului de shestidesiatniki, citat în Vladislav Zubok, Zhivago’s Children).
Un „spirit al revizionismului” s-a înfiripat în Blocul sovietic, unul care va marca fundamental dinamicile politice și culturale ale regiunii la sfârșitul anilor 1950 și în anii 1960. În acest context, revizionismul, un termen născocit de ortodoxiile neo-staliniste pentru a stigmatiza curentele critice de gândire și principalul adversar întâlnit de birocrații conducători după luptele fracționiste de la mijlocul și sfârșitul anilor 1920, a devenit principalul inamic al construcției ideologice neo-staliniste.
Ar trebui reținut, în orice caz, că revizionismul nu a fost o mișcare socială; a fost mai degrabă „un curent ideologic difuz care s-a articulat, în părți egale, în forumurile oficiale și neoficiale, și care a avut un mare grad de varietate în diferitele țări” (vezi eseul semnat de Detlef Pollack și Jan Weilgohs în Dissent and Opposition in Communist Eastern Europe).
Tema favorită în discursurile filosofilor, sociologilor și oamenilor de litere est-europeni, în general, a fost reîntoarcerea la un Marx idealizat: încercarea de a descoperi acele elemente ale designului originar marxist care pot justifica schimbările politice eliberatoare din cadrul sistemului.
Conceptul de alienare a devenit baza multora din cele mai pasionate controverse filosofice,
Mai mult decât atât, acel efort a fost conceput ca o redescoperire și reinterpretare a operelor de tinerețe ale lui Marx, a întregii moșteniri filosofice marxiste detestate de către ideologii staliniști. Conceptul de alienare a devenit baza multora din cele mai pasionate controverse filosofice, a încurajat cauza liberalizării și a furnizat bazele teoretice pentru criticismul politic. În fapt, „dictatura proletariatului” a fost receptată ca exact opusul „viitorului luminos” promis de fondatorii marxismului. A fost perceput ca o caricatură a proiectului de emancipare anunțat de Manifestul Comunist.
Efectul imediat al neliniștii intelectuale generale a fost configurarea unui răspuns fundamental radical la evidenta criză structurală a societăților est-europene de tip sovietic. Una dintre cele mai interesante expresii ale acestui fenomen a fost acea Open Letter of the Basic Party Organization of PZPR (Polish United Workers’ Party) and to Members of the University Cell of the Union of Socialist Youth at Warsaw University (Scrisoare deschisă către Biroul Politic al PMUP) din 1964, redactată de către intelectuali antibirocratici de stânga, Jacek Kuroń, un conferențiar în pedagogie, și Karol Modzelewski, un membru al Departamentului de Istorie al Universității din Varșovia, fiul lui Zygmunt Modzelewski, vechi comunist și primul ministru de Externe al Poloniei comuniste.
Documentul, un izbitor exemplu de critică la adresa partidului dinspre Stânga antitotalitară, pretindea că susține adevăratele principii ale marxism-leninismului împotriva democrației fictive de partid, că apără drepturile muncitorilor împotriva deciziilor de la vârf (Jacek Kuroń și Karol Modzelewski au fost arestați pentru implicarea lor în distribuirea acestui document). În același an, profesorul de drept Zdeněk Mlynář redacta Statul și individul (o anticipare a lucrării sale din 1968, Către o organizare politică democratică a societății), în care încerca să reconcilieze democrația și socialismul.
În acest document, autorul (fost coleg de cameră al lui Mihail Gorbaciov la începutul anilor 1950 și care a devenit principalul ideolog al Primăverii de la Praga, în 1968) reafirma rolul organizațiilor sociale în procesul de democratizare. În plus, punea accentul pe corpurile muncitorești autoadministrate din fabrici pentru a „depăși sistemul planificării prin decret și a fixa întreprinderea socialistă ca agent autonom care va putea astfel să pătrundă pe piață în această calitate”. De asemenea, potrivit lui Mlynář, rolul conducător al partidului putea fi menținut doar dacă acesta este constituit dintr-o „avangardă conștientă” aflată în slujba „intereselor generale și țelurilor socialiste ale întregii societăți” (Conversations with Gorbachev).
