Linkuri accesibilitate

Sincretismul ideologic al anului 1968


În anul 1968, regimul de la București părea să adopte o linie dacă nu liberală, măcar mai puțin rigidă. Era o făgăduință amăgitoare, câtă vreme Nicolae Ceaușescu însuși nu putea fi nicicum bănuit de propensiuni de tip Nagy ori Dubček. Făcuse parte din comandamentul creat în 1956 pentru a preveni acțiuni de revoltă inspirate de exemplul maghiar. Îi repugna destalinizarea și se simțea solidar cu pozițiile celor care i se opuseseră deschis.

Nicolae Ceaușescu și Gustav Husak
Nicolae Ceaușescu și Gustav Husak

Pentru analiza acelei perioade, amintesc aici volumul Lagărul comunist sub impactul destalinizării, coordonat de Dan Cătănuș și Vasile Buga (Academia Română, INST, 2006). Dincolo de declarațiile de paradă, Ceaușescu din 1968 nu era structural diferit de cel din 1956: închistat în dogme ponosite, suspicios, intolerant, intrigant, însetat de putere. Se vorbește uneori despre rolul moderator pe care l-ar fi jucat premierul Maurer. Este o altă iluzie. Niciodată, sub nici o formă, Maurer nu s-a opus nici lui Dej, nici lui Ceaușescu în privința opțiunilor fundamentale. Este posibil însă să existe un dram de adevăr în rumorile care circulau în epocă în privința îndemnului lui Maurer către Ceaușescu de a nu ajunge vreodată să aibă sânge pe mâini, deci de a nu urma modelul predecesorului său prin recurgerea la asasinatul politic. În rest, Maurer a fost, cum scria Petre Pandrea în Memoriile mandarinului valah, Leninul României.

Elena Ceaușescu și Ion Iliescu în Moldova 1976
Elena Ceaușescu și Ion Iliescu în Moldova 1976

Linia xenofobă în politica de cadre a fost expresia regenerării aparatului prin susținerea activiștilor total devotați lui Ceaușescu. Din umbră, Elena Ceaușescu era de-acum extrem de influentă. Referințele oficiale la ea sunt cât se poate de anoste, fiind pomenită doar astfel: „și soția”. Ca și amica ei, frivola Elena Maurer, care o consilia în aceste chestiuni, viitoarea „savantă de renume mondial” era ahtiată după blănuri, bijuterii și călătorii pariziene. Marile familii ale aristocrației roșii se bucurau de privilegii de tip feudal.

Pentru a crea mitul unității dintre partid și popor, se organizează vizite de lucru prin toată țara, se înscenează întâlniri între Ceaușescu și inși travestiți în precursorii săi istorici, marii voievozi ai unui trecut divinizat. Sub patronajul lui Mizil și al lui Dumitru Popescu, se construiește eșafodajul stalinismului național, al ceea ce Monica Lovinescu a numit neoproletcultism: „Îmbinarea explozivă a unor rudimente din vechea dogmă cu șovinismul lătrător”.

Comunismul și fascismul se întrepătrund până la dispariția oricărei distincții relevante. Monica Lovinescu scria despre acest hibrid dintre Scînteia și Porunca Vremii unde au dispărut frontierele dintre comunism și fascism: „Dar au existat vreodată real aceste granițe, și vecinătatea dintre metodele celor două totalitarisme n-a fost oare de mai multă vreme o evidență? Nu numai Hannah Arendt o susține. Dovezile în România se înmulțesc” (Unde scurte III).

Acest baroc comunisto-fascist și-a aflat matricea originară în sincretismul ideologic al anului 1968. Pe de o parte, se afirmă o direcție intelectuală prooccidentală, din care făceau parte tineri intelectuali, dar și unii scriitori care rupseseră categoric cu stalinismul, precum A.E. Baconsky, E. Jebeleanu și Geo Bogza, care simpatizau cu idealurile Primăverii de la Praga. Pe de altă parte, se năștea sub protecția partidului acel curent care avea să paraziteze prin etern scandal și mahala patriotardă viața spirituală a următoarelor decenii (reverberațiile le simțim și astăzi).

În timp ce, la Praga, scriitorul radical antistalinist Ludvík Vaculík publica Manifestul celor două mii de cuvinte, la București, cenzura se menținea atotputernică. În fruntea ei, același sinistru, inamovibil Iosif Ardeleanu. Contestația rămânea o crimă. Într-un răscolitor articol apărut după 1989 în Lettre Internationale, Ion Vianu cita discursul lui Ceaușescu din octombrie 1968 la deschiderea anului universitar. Este o mostră de primitivism terorist, dar și de novlangue, care ar trebui cunoscută de toți cei care mai au iluzii legate de PCR în 1968:

„Mai există încă astăzi cineva care se gândește că se pot găsi în România forțe sociale capabile să pună în primejdie sistemul nostru socialist? Cred că nu. Fără îndoială, tovarăși, nici un țăran cooperator, nici un lucrător […], nici un intelectual […] nu ar îngădui nimănui să pună la îndoială trăinicia și forța socialismului în România. Firește, pot să mai fie nebuni și vor fi întotdeauna, dar pentru nebuni societatea noastră socialistă dispune de mijloacele necesare, inclusiv cămașa de forță. Dar, după cum știți, dezvoltăm medicina pe o scară largă. Chiar și acești nebuni pot fi tratați cu mijloace moderne pentru a nu trebui să recurgem la cămașa de forță”.

Așadar, în 1968, pentru Partidul Comunist Român, a te îndoi de socialismul lui Ceaușescu, Maurer, Mizil și Iliescu echivala cu o gravă maladie mintală.

Vezi comentarii

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG