În anul 1939, pe valul euforiei cauzată de succesele industrializării, Stalin avea să declare triumfând și exagerând: „Din punct de vedere al tehnicii de producție, din punct din vedere a volumului de producție produs de tehnica nouă, industria noastră se află pe primul loc în lume”. Liderul sovietic nu menționa însă faptul că una din cele mai importante surse ale progresului tehnic în primele două cincinale, dar în mod special la începutul anilor 1930, a fost împrumutul tehnologiilor occidentale şi folosirea pe larg a specialiștilor occidentali. Inițial acest fapt era recunoscut în URSS, dar începând cu anul 1932 toată informația privind colaborarea tehnico - ştiinţifică cu Occidentul a început să fie cenzurată şi acest fapt a devenit curând unul din secretele regimului sovietic. Evident că acest fapt era secret doar pentru cetățenii sovietici, pentru că în Occident aceste contracte deveneau de obicei cunoscute public.
Împrumutul tehnologic occidental și „blestemul” înapoierii
Ajutorul economic al Occidentului a jucat un rol important în construcția industriei sovietice. Specialiștii americani, germani, francezi şi din alte țări occidentale participau la proiectarea şi construcția celor mai importante proiecte industriale sovietice din anii 1930. Între anii 1928 – 1940 în URSS au fost importate 300 000 (25 %) utilaje de înaltă calitate, uneori era achiziționată întreaga uzină sau procurată integral tehnologia pentru uzinele-gigant.
Cel de-al Doilea Război Mondial a cauzat pierderi uriașe economiei sovietice şi mai ales industriei. Însă refacerea URSS, dincolo de dimensiunea efortului uriaș întreprins de societatea sovietică, a fost în mare parte întreținută şi de factorii externi. În timpul războiului și imediat după sfârșitul său, URSS a obținut prin Lend-Lease şi alte programele americane adiacente acestuia tehnologii în valoare de 1.25 miliarde dolari. Sub formă reparațiilor sau trofeelor de război în URSS a intrat o mare cantitate de tehnica occidentală din Germania şi țările aliate acesteia, precum şi din Manciuria.
Aportul acestor resurse în refacerea economică postbelică a statului sovietic a fost în general trecută cu vedere în perioada comunistă. Economistul Gr. Hanin, în baza datelor oficiale sovietice a calculat că volumul total al reparațiilor germane de război a fost de 4.3 miliarde dolari (prețul anului 1938), ceea ce însemna 86 miliarde ruble, inclusiv utilaj industrial în valoare de 70 miliarde ruble. Aceasta în timp ce investițiile capitale în economia primului cincinal postbelic (al 4-lea în general) alcătuia 136 miliarde ruble. Potrivit lui Hanin, plata reparațiilor germane acoperea în totalitate necesitățile tehnologice ale industriei sovietice în cel de-al patrulea cincinal şi parțial le-au completat chiar și pentru cel de-al cincilea. După studiile lui A. Sutton în URSS au fost transferate 2/3 din industria aviatică şi electrotehnică din Germania, o mare parte a uzinelor de construcție a rachetelor, automobilelor, a utilajelor militare, valoare totală a cărora a constituit 10 miliarde de dolari.
Cu toate aceste împrumuturi tehnologice, statutul sovietic întâlnea permanent dificultăți în progresul tehnico-științific, fapt ce accentua şi mai mult rămânerea sa în urmă față de Occident. Potrivit lui A. Sutton, în perioada studiată, în URSS nu a fost introdus nici un element novator industrial fundamental de producție sovietică, fapt confirmat ulterior de Gr. Hanin. Înapoierea tehnologică a fost recunoscută de M. Bulganin, șeful de atunci al guvernului sovietic, care imediat după moarte lui Stalin, în cadrul Plenarei CC al PCUS din 4 iulie 1955 consemna: „Mașinile şi tehnologiile noastre rămân în urma celor occidentale; unele uzine produc tehnologii învechite; uzinele constructoare de mașini şi tractoare trebuie în cel mai scurt timp să lichideze înapoierea; tehnologia de producție este înapoiată”, etc.
Deceniile post-staliniste au stat sub auspiciile reducerii înapoieri tehnologice crescânde față de Occident. La sfârșitul anilor 1950 – începutul anilor 1960 URSS a început din nou să importe masiv tehnologii. Spre exemplu, în perioada 1959-1963 din Occident au fost procurate în totalitate 80 de uzine chimice. În domeniile în care preluarea tehnologiilor occidentale era limitată de raționamente militare şi strategice, rămânerea în urmă era şi mai evidentă (în electronică, spre exemplu). Utilajele sovietice, automobilele, tehnica agrară şi de uz casnic sau cea de calcul, de regulă, nu rezistau concurenței cu cele americane, vest-europene sau japoneze şi nu aveau capacitatea de a concura pe piața mondială. În exportul sovietic predominau resursele naturale şi semifabricatele industriale sau mașinile şi utilajul inferioare calitativ, care erau exportate în regiunile slab dezvoltate ale lumii (așa-zisa Lumea a Treia). Chiar şi în domeniul militar, considerat elitar de conducerea sovietică, în anii 1980, URSS, potrivit experților occidentali, rămânea în urmă față de SUA la 17 tipuri de armament şi o devansa doar în 5 (printre care armele chimice şi bacteriologice).
„Productivitatea muncii” reflectă un alt decalaj al economiei sovietice în comparație cu cea occidentală. Potrivit experților economici în anul 1983 productivitatea muncii în URSS constituia 72 % din cea a Italiei, 60 % din cea a Japoniei, 51 % din cea a Franței, 46 % din cea a Germaniei şi 38 % din cea a Statelor Unite.
Economia consumului limitat
După datele statistice occidentale, recalculate ulterior de fostul economist sovietic I. Birman, în anul 1976 consumul pe cap de locuitor în URSS constituia 34 % din cel al Statelor Unite (potrivit lui I. Birman 22-28 %), dintre care consumul de alimente 53,7 % față de cel american (Birman – 43,8%), mărfuri de uz casnic 13 % (Birman 10-12 %), serviciile sistemului de educație – 76,7 % (Birman 84-93%), sistemul de asistență medicală – 33% (Birman 39-51 %).
La începutul anilor 1980, deci la câteva decenii după evoluție pașnică, în URSS era tot mai acut resimțit deficitul produselor de larg consum și devenea extinsă practica consumului raționalizat al produselor alimentare. Oamenii sovietice erau nevoiți în afara orelor de muncă să piardă timpul liber pentru diferite servicii și soluționarea problemelor cotidiene, „găsirea” produselor deficitare, staționarea în cozile infinite după produse, care au devenit probabil cel mai reprezentativ simbol al cotidianului sovietic. Dificultățile economice s-au răsfrânt asupra calității vieții cetățenilor sovietici, care după standardele statelor dezvoltate, rămânea extrem de scăzută. În ultimele decenii ale perioadei sovietice economia degrada accelerat, perioada anilor 1961-1985 fiind caracterizată de căderea constantă a ritmului de dezvoltare, după „miracolul economic” sovietic din anii 1950.
Liderii sovietici conștientizau evident aceste decalaje și sincope în evoluția economiei sovietice. La sfârșitul anilor 1970, conducerea de vârf a URSS a inițiat „Comisia Kirillin”, care urma să estimeze situația economică din țară și să ofere soluții pentru redresare. Raportul Comisiei, prezentat în anul 1979, constata caracterul extensiv al economiei și lipsa ei de performanță, absența capacității de concurență, scăderea ritmului de productivitate a muncii, nivelul scăzut al vieții şi al calității vieții, rămânerea în urmă față de statele dezvoltate la majoritatea indicatorilor economici. Potrivit raportului, bazat pe statistica oficială, „conducerea de vârf a statului sovietic cunoștea faptul că economia sovietică era pe marginea prăpastiei şi avea nevoie de o schimbare radicală”. Recunoașterea timidă a acestei realități a întârziat până la venirea lui M. Gorbaciov, când s-a acceptat ideea crizei generale a sistemului economic de planificare și necesitatea „restructurării”.
Urbanizarea în contextul „modernizării” sovietice
Urbanizarea sovietică, o realizare (sau mai degrabă o realitate) incontestabilă, era la fel de ambiguă, în același timp asemănătoare și opusă modelului occidental. Această contradicție se datora faptului că urbanizarea societății sovietice a fost un produs secundar al industrializării. Regimul sovietic era preocupat de soluționarea problemelor la nivel utilitar, instrumental, reieșind din logica industrializării – „forța de muncă” trebuia să locuiască undeva, prin urmare apăreau orașe industriale și era creată infrastructura urbană. Potrivit limbajului de lemn al epocii, orașul industrial era locul satisfacerii „necesităților raționale”, iar cheltuielile materiale şi intelectuale pentru dezvoltarea lui erau minime. Amenajarea şi dezvoltarea orașelor era realizată în conformitate cu prioritățile economiei militarizate sovietice, la costuri reduse, aspectul hidos al infrastructurii sociale determinând apariția noțiunii de „subcultură a barăcilor”. „Orașele socialiste”, după prototipul Magnitogorsk, care apăreau în jurul proiectelor economice gigant ale perioadei staliniste, au devenit un alt simbol al epocii comuniste.
De la Magadan și Vladivostok până la Chișinău și Vilnius, blocurile de locuit și clădirile utilitare, școlile și instituțiile de stat aveau aceeași înfățișare, standardizarea dominând în toate aspectele urbanizării. Reprezentative pentru epoca sovietică sunt tipurile de bloc „stalinka” (construite în perioada lui Stalin) și „hrușciovka” (clădiri cu cinci etaje apărute în perioada lui Hrușciov). Din anii 1960 și până la prăbușirea URSS, construcția de locuințe a avut un nivel sporit de industrializare, majoritatea caselor fiind construite din panouri de beton armat. Acest lucru a simplificat și a redus costul construcției, iar pentru economisire au început să se edifice case cu nouă sau mai multe etaje. Reversul acestui proces a fost aspectul inestetic și monoton al clădirilor sovietice.
În ciuda aparenței de extindere a orașelor, urbanizarea sovietică a fost una „ruralizată” – componența noilor veniți (mase enorme de țărani), caracterul rudimentar al relațiilor economice (absența relațiilor de piață), absența libertății, inclusiv de circulație („pașaportizarea”, regimul de evidență şi limitele impuse de acesta), legătura cu periferiile rurale (ruralizarea construcțiilor, localitățile semi-urbane, semi-rurale), absența libertății economice, juridice şi politice a orașului sovietic, erau trăsături opuse orașelor occidentale, care acționau ca agent al modernizării.
Impasul fundamental a modernizării urbane sovietice consta în decalajul dintre creșterea numărului orașelor și al populației urbane, mai ales în regiunile îndepărtate ale URS, și lipsa unei autonomii de dezvoltare a acestora, fapt care a dus la triumful ruralizării orașelor şi absența unor perspective de dezvoltare reală.
