Destrămarea Uniunii Sovietice a lăsat loc multor discuții şi interpretări asupra naturii imperiale a statului sovietic, acestea variind de la poziții care-i recunoșteau calitatea imperială totală până la negarea absolută a caracterului său imperial, cu mai multe calificative intermediare, cum ar fi federație, confederație, stat multinațional sau multietnic. Reluctanța de a recunoaște Uniunea Sovietică ca un imperiu are în viziunea istoricilor câteva explicații: originea statului sovietic nu se revendică de la Imperiul țarist, ci de la politica particulară națională şi expansionistă a regimului stalinist; atitudinea binevoitoare față de naționalități; dreptul la autodeterminare; opunerea șovinismului velicorus; tonul anti-imperialist şi anti-colonial; efectele benefice ale “modernizării”, etc. De cealaltă parte, caracterul imperial este recunoscut în totalitate din cauza unei linii de continuitate în refacerea fostului Imperiu Rus, cât și a felului în care centrul imperial a tratat republicile unionale și vecinătatea apropiată.
Paradigma imperială a regimului sovietic este a treia dimensiune de cercetare pe care ne-am propus-o în elucidarea tipologiei sale, după cea totalitară și cea legată de „modernizare”. Înțelegerea, de multe ori critică, a paradigmei imperiale este mai mult decât necesară pentru perceperea realităților identitare spațiul post-sovietic și est-european. Dintr-un anumit punct de vedere această atitudine de distanțare și de tratare a temei imperiului și imperialismului este evitată de intelectualii și istoricii est-europeni, dar și din alte regiuni ale lumii, marcate de obicei de discursul naționalist exclusivist. Aceasta deoarece slăbește retorica formativă a propriilor reflecții și subliniază integritatea paradigmei naționalismului, care se pretează ca una exhaustivă și exclusivistă în formarea opiniei publice și istorice. O altă cauză majoră a unei astfel de ezitări este caracterul problematic al noțiunilor de „imperiu” și „imperialism”, care dincolo de componenta academică în general febrilă și abundentă, ascunde multe implicări cotidiene, experiențe personale și resentimente istorice. Observator atent al acestor fenomene, Pierre Bourdieu făcea referință la distincția dintre „categoriile analizei” și „categoriile practicii”, ca o problemă generală a științelor socio-umane, în care semnificațiile academice sunt greu de delimitat de cele cotidiene.
Prin urmare, vom discuta dimensiunea imperială sovietică din două perspective: una dedicată clarificării noțiunilor de imperiu și imperialism, alta printr-o introducere în constituirea Imperiului Rus, ambele ajutătoare în aprecierea imperial al statului sovietic.
Imperiu și imperialism: o teoretizare
Destrămarea URSS și Iugoslaviei, ca două modele de federalism ce păreau viabile și rareori recunoscute în epoca ca imperii, a generat o efervescență intelectuală deosebită în studiul problemelor imperiale și ale naționalismului. Ambii adversari, aflați într-o competiție constantă conturată încă în secolul 19, își dădeau aparent o ultimă bătălie, într-o epocă a „sfârșitului istoriei”. Prin urmare, multitudinea noțiunilor și a conceptelor legate imperialism și imperiu, dar mai ales studiile comparative referitoare la practicile imperiale diverse în spațiu și în timp, au abundat și ele, creând o complexitate contradictorie. Conceptualizarea sa a fost atât de universală și atotcuprinzătoare, încât a complicat și mai mult lucrurile: imperiile erau deopotrivă „răul și întunecatul”, dar și „principiul unificator pentru un univers ordonat, înconjurat de elementele distructive ale haosului și barbariei”; „un agresor și un expansionist”, „o închisoare a popoarelor”, dar și un garant al păstrării tipologiei și particularității pentru anumite identități, aflate în conflict cu practicile unificatoare ale naționalismului.
Anume în această varietate de percepții urmează să definim caracteristicile unui imperiu. Mai mulți cercetători s-au aplecat asupra gravării acestui concept: Ghita Ionescu vede trei elemente ale unui imperiu: un centru politic puternic, animat de o misiune istorică a expansiunii; constrângerea religioasă sau ideologică; un simte al finalității pentru elitele sale; Michael Doyle vede imperiul ca o interacțiune dintre două entități politice, una fiind numită metropolă dominantă, care proiectează influență și control asupra altor entități politice, numită periferie subordonată; Dominic Lieven consideră imperiul o mare putere, care trebuie să joace un rol important în modelarea valorilor şi culturii într-o epocă istorică; cu resurse, ideologie, tentați expansioniste şi stiluri culturale, care în termeni istorici se regăsesc în conceptul imperiului; Roman Szporluk crede că un imperiu trebuie să fie o mare putere şi să fie recunoscută ca atare internațional; să se extindă asupra unui teritoriu vast şi să includă popoare diferite sub sisteme juridice şi administrative unice; să fie dotat cu un sens al misiunii ideologice sau religioase, care transcend considerațiile politicii de putere; să acționeze ca un lider în sfera culturii.
Din această varietate de concepte și noțiuni desprindem totuși câteva elemente-cheie pentru noțiunea de imperiu: o distincție clară dintre un nucleu, metropolă, centru și o periferie, periferii, colonii; senzația că imperiul este un teritoriu extins, neomogen, multietnic, nedemocratic și dominator. Efectul decăderii și prăbușirii acestor imperii confirmă aceste supoziții, iar cea mai evidentă consecință a destrămării imperiilor este divizarea fizică şi politică a marilor conglomerate multietnice şi multilingvistice din centrul şi de la periferii într-o multitudine de state mici care aspiră să devină state-națiune. Aceste state naționale aduc în dezvoltarea lor multiple aspecte ale moștenirii imperiale, reieșind din locul pe care l-au ocupat fiecare din ele în cadrul acestor imperii. Ele au moștenit instituții imperiale de variată eficiență şi tărie, stadii inegale de dezvoltare economică şi industrializare, şi o cultură politică care a evoluat diferențiat în timp.
Imperiul Rus: geneză și constituire
Istoria Rusiei a fost întotdeauna dominată de acţiunea frontierelor sale, iar atunci când reflectăm asupra evoluției sale trebuie să avem în vedere că nu există o singură Rusie în termeni de teritoriu şi putere politică, ci mai degrabă șase Rusii legate într-un tot întreg: Rusia Kieveană, Rusia Mongolă, Rusia Moscovită, Rusia Imperială (Romanov), Rusia Sovietică (URSS) şi Rusia post-sovietică (Federația Rusă). Din acest punct de vedere modelarea statului rus şi a imperiului poate fi rezumată la patru mari procese. Primul este un proces de colonizare internă în sensul viziunilor lui S. Soloviev şi V. Kliucevski, care vedeau istoria Rusiei ca o „..istorie a colonizărilor permanente”, atât în sensul intern al teritoriilor ruse, cât şi ulterior în exteriorul acestora.
Al doilea proces este așa-numita „adunarea pământurilor” („sobiranie zemeli”) inițiată de Rusia Moscovită începând cu Ivan Kalita, care a rezultat în crearea statului rus unitar şi crearea premiselor pentru extinderea ulterioară. Cea de-a treia tendință care a modelat simțul istoric şi politic al rușilor a fost expansiunea teritorială constantă pentru căutarea securității până la momentul în care Rusia atingea o limită teritorială sau maritimă (fluvială) „naturală”. În cele din urmă, ultima strategie în modelarea teritorială şi politică a fost cea de sorginte imperială, având ca suport ideologic ideea misiunii mesianice şi determinată de formele „căii speciale” ruse, fie a triadei țariste – ortodoxie, autocrație, popor, fie celei sovietice – comunism, partid şi puterea sovietelor. N. Berdeaev a surprins profund această calitate a caracterului rus când a spus că „…ideea mesianică străbate întreaga istorie a Rusie, inclusiv comunistă”.
Teritoriile vechi şi noi deveneau un spațiu vital unic, creau o unitate organică – „nucleul” sau „oikumena” rus, care deși părea organică, nu era deloc armonioasă. Extinderea constantă a teritoriilor imperiului timp de 600 de ani a marcat definitiv societatea rusă şi a influențat ideologia statalității, acestea fiind caracterizate de ideea unui determinism geografic şi centralism de stat. Evident că în interiorul Rusiei creșterea imperiului era văzută prin prisma propriilor interese, iar oficialii şi ideologii ruși vedeau în aceasta un beneficiu pentru stat. Instinctele imperiale şi cele patriotice se suprapuneau în conștiința rușilor, acapararea de noi teritorii şi lărgirea spațiului rus influențând nu numai gândirea de stat, dar umplea de mândrie inimile și „sufletele” („души”) rușilor. Statul se obișnuia cu noi şi noi victorii, care aduceau popoare noi în interiorul imperiului, aceasta devenind un mod de viată, o rațiune firească de a fi, educa conștiința societății, modela viziunea ei despre lume şi locul rușilor în ea, contura formatul ei psihologic.
La sfârșitul secolului XVIII, consideră V. Kliucevski, Rusia a atins limitele frontierelor naturale şi naționale, iar politica statului se schimbă, prin articularea ideii de „eliberare a altor naționalități, apropiate de cea rusă prin religie sau tribal”. În timp această contopire a teritoriilor ruse şi non-ruse, care deveneau un tot întreg, au determinat o ideologie a frontierelor naturale, conturând o geografie a sufletului rus, „Dumnezeu-Geograful” devenind o parte integrantă a viziunii imperiale ruse”. În mințile clasei politice şi a intelectualilor ruși s-a înrădăcinat astfel o viziune naivă că statul rus, spre deosebire de cele occidentale, a fost construit nu prin violență, ci prin expansiune pașnică, nu prin cucerire, ci prin colonizare. Chiar şi astăzi mai persistă ideologia colonialismului rus, încrustată cu așa calități ca „misiune civilizatoare”, toleranța şi umanismul față de popoarele cucerite, el lăsând „mai puține urme sângeroase în istorie”.
Natura „umanismului” şi „misiunii civilizatoare” imperiale era (şi este) dezavuată în general de discursul politic şi istoriografic naționalist, care în diferite perioade şi la diferite popoare constitutive ale Imperiului Rus, a pedalat ideea deznaționalizării şi asupririi naționale ca piloni constitutivi ai propriilor ideologii necesare unei consolidări identitare sau politice în raport cu centrul imperial.
