Înființată inițial ca uniune a patru republici sovietice socialiste, URSS a ajuns să fie alcătuită din 15 componente sau „republici unionale” după 1956: RSS Armeană, RSS Azerbaidjan, RSS Belarus, RSS Estonă, RSS Gruzină, RSS Kazahstan, RSS Kirghiză, RSS Letonă, RSS Lituaniană, RSS Moldovenească, RSFS Rusă, RSS Tadjikă, RSS Turkmenă, RSS Ucraineană și RSS Uzbecă. Până la reorganizarea RSS Karelo-Finlandeză în RASS Karelă în cadrul RSFSR (16 iulie 1956) au existat 16 republici sovietice.

Aparent, Constituția URSS din 1924 a aprobat crearea unui nou stat, care nu avea analogie în istorie. Legea fundamentală reflecta continuitatea principiilor de bază ale Constituției RSFSR, definind Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice ca un stat federal. Există o diferență serioasă între structura federală din RSFSR și Uniunea Sovietică. RSFSR a fost definit ca un stat cu teritorii autonome, iar URSS ca o uniune de state „suverane”. Această abordare leninistă, reflectată în Constituție, făcea diferită „uniunea” de confederație și autonomizare. Articolele 1 și 2 din Constituție defineau drepturile Uniunii Sovietice, atribuțiile delegate organelor centrale de putere ale URSS fiind axate pe două domenii principale: politica externă și cea economică. În competența autorităților centrale ale URSS mai intrau problemele legate de relațiile inter-republicane și comanda forțelor armate.

Legea de bază garanta nu numai drepturile Uniunii pentru construirea statului, dar și drepturile republicilor Uniunii, inclusiv dreptul la secesiune, al cărui mecanism însă n-a fost elaborat decât în anul 1990. În atribuțiile Uniunii erau schimbarea frontierelor URSS, precum și acceptarea noilor republici. Prin urmare, este explicabilă înclinația statului sovietic ca noile achiziții teritoriale din timpul celui de-al Doilea Război Mondial să aibă o legitimitate „democratică”, prin formularea unei solicitări exprese de intrare în URSS. Economia națională și principalele ramuri ale industriei au rămas sub jurisdicția Uniunii, chiar dacă prin Constituție, republicilor unionale li se garantau drepturile și libertățile privind activitatea economică.

În realitate, în perioada industrializării accelerate şi urbanizării, când întreaga economie sovietică a fost transformată într-o economie de comandă super-centralizată, aspiraţiile culturale şi politice ale naţionalităţilor au fost subordonate consideraţiilor de eficienţă economică. Modernizarea economică de tip militar şi politica sovietică a naţionalităţilor a rezultat într-o simbioză de modernism şi tradiţionalism a societăţii sovietice, iar disparităţile etnoregionale economice şi culturale au fost o permanentă sursă de nemulţumire şi conflict politic, fapt ce a subminat în permanenţă coeziunea statului sovietic.

Relaţiile dintre centru şi periferiile etnice din cadrul statului sovietic au rămas în fond imperiale, adică inegale, şi bazate pe o relaţie de subordonare faţă de centru rus. Deghizate şi justificate prin referirea la o ideologie supranaţională şi conducerea partidului comunist, politicile naţionale lăsau ruşilor un rol privilegiat, prin funcţiile cheie de conducere, prin statutul limbii ruse, prin cea mai apropiată identificare cu sovietismul, proletariatul şi progresul. Republicile non-ruse erau tratate ca obiecte ale politicii centrale şi nu ca subiecte de decizii politice independente, iar destinele lor naţionale erau profund alterate în consecinţă. URSS era un stat unitar, unde drepturile fundamentale aparţineau organelor centrale ruse, considerate federale, unde dreptul republicilor se realiza după principiul rezidual, iar dreptul proclamat la ieşire din uniune nu prevedea niciun mecanism concret de realizare.

Mitul „misiunii civilizatoare” a URSS, promovat asiduu în perioada sovietică, dar care mai are aderenţă şi actualmente, trebuie privit cu circumspecţie şi diferenţiat aplicat la regiunile constituente ale statului sovietic. „Misiunea imperială civilizatoare”, cu modelul său de „modernizare” sovietică, corespundea unor circumstanţe istorice în care s-au pomenit ruşii şi statalitatea lor imperială între cele două războaie mondiale şi după aceasta. Pentru cele trei State Baltice, Basarabia şi Bucovina de nord, dar credem că şi pentru părţile de est ale Poloniei anexate Ucrainei şi Belorusiei sovietice, această „misiune de civilizare” a fost o ocupaţie militară, care a întrerupt evoluţia unor procese fireşti de dezvoltare, în cadrul unor structuri politice independente, care reprezentau aspiraţiile lor naţionale şi integrate plenar în comunitatea europeană şi mondială a timpului.

Atâta timp cât sistemul politic şi economic, întreţinut de resursele abundente şi de constrângere, a fost eficient, Uniunea Sovietică a fost o construcţie imperială relativ stabilă şi viabilă. Începând cu anii 1980 vechiul contract social între regim şi populaţie a încetat a mai avea valabilitate, deoarece totalitarismul nu mai putea în continuare să-i întreţină costurile politice şi economice. Odată cu erodarea puterii centrale, sistemul ingineriei de stat al stratificării sociale a început să se clatine. În asemenea circumstanțe, naţionalităţile instituţionalizate au câştigat în importanţă socială şi politică şi au devenit principala bază a mobilizării sociale şi acţiunii colective, fapt ce a cauzat în ultimă instanţă prăbuşirea imperiului.

În încheierea acestui capitol dedicat tipologiei regimului totalitar sovietic, în care am analizat modul de constituire, componentele și trăsăturile sale, constatăm că în ciuda originalității și a unor particularități indiscutabile, Uniunea Sovietică rămâne un imperiu. Pornind de la formulele clasice care definesc un imperiu, menționate anterior, putem identifica următoarele sale trăsături în cazul URSS:

1. A fost clădit de-a lungul istoriei printr-o serie de rapturi teritoriale în lanţ (inclusiv în ajunul şi după al Doilea Război Mondial), ceea ce confirma natura expansionistă şi militaristă;

2. Era un stat multietnic şi multiconfesional, înglobând, alături de poporul rus majoritar, o diversitate enormă de etnii şi confesiuni, aflate la nivele diferite de dezvoltare social-economică şi cu diferite tradiţii şi culturi;

3. URSS a articulat un tip distinct de raporturi între metropolă/autorităţi pan-unionale/centru, care concentrau puterea şi resursele, şi periferiile naţionale/republici unionale strict dependente şi subordonate;

4. Între metropola rusă şi colonii erau uneori imense distanţe geografice şi administrative;

5. Ocupa suprafaţa a două continente, posedând prin aceasta un colorat şi specific veşmânt euroasiatic;

6. De-asupra tuturor trona figura autocrată a ţarului/Secretar General care exercita prerogativele nelimitat;

7. În interiorul lui s-a realizat o hipercentralizare şi o ierarhizare birocratică rigidă a puterii;

8. Deşi imperiul sovietic nu poate fi definit un imperiu etnic/colonial tipic (din cauza poziţiei contradictorie în unele ipostaze a ruşilor ca naţiune dominantă), contradicţiile dintre metropolă şi periferie au marcat profund funcţionalitatea sistemului, iar locul poziției dominante în imperiul sovietic a aparţinut elitei/nomenclaturii/aparatului de partid şi de stat;

9. În jurul statului sovietic gravita o reţea de state clientelare, satelit, regimuri autoritare comuniste, întreținute și susținute de URSS. Acestea erau controlate prin intermediul a două organizații transnaționale – CAER și Organizația Tratatului de la Varșovia, prima economică, cea de-a doua militar-politică, prin intermediul cărora URSS putea interveni nestingherit în afacerile interne ale oricărui stat comunist;

10. După cel de-al Doilea Război Mondial URSS a fost o supraputere mondială, care şi-a disputat întâietatea cu SUA în cadrul Războiului Rece, împărțind sferele de influență potrivit principiilor imperiale;

11. Destrămarea sa a produs consecinţe și efecte specifice destrămării marilor imperii, prin crearea multiplelor state-naţiune, cu excepţia Federaţiei Ruse;

12. Sindromul post-imperial, insistenţa şi persistenţa de a reveni în spaţiul de influenţă de altă dată, fapt ce cauzează un tip aparte de conflictologie, cu implicaţii majore asupra politicilor mondiale şi asupra securităţii la nivel internaţional.