Liderii UE se întâlnesc în noaptea de duminică 30 iunie spre luni 1 iulie pentru a treia oară în încercarea de a ajunge la un acord în chestiunea ocupării principalelor posturi din instituțiile europene.
Într-atât de tensionate sunt anticipate a fi târguielile, încât, deși liderii se întâlnesc duminică seara la cină, lor le-a fost prevăzut și micul dejun în dimineața de luni.
Este vorba de patru mari posturi, iar nu cinci cum se afirmă deseori. Cel de-al cincilea, postul de președinte al Parlamentului European, nu le revine liderilor, ci Parlamentului însuși, care o va face miercuri 3 iulie, luând însă desigur în considerare balanța politică și geografică a numirilor pe care le vor face în noaptea aceasta cei 28 de șefi de stat și de guvern.
În România, a început să se tot vorbească despre o posibilă numire a lui Klaus Iohannis în funcția de Președinte al Consiliului European, în locul polonezului Donald Tusk. Lucrul este greu de imaginat, iar numele lui Iohannis nu a fost invocat niciodată în Consiliu. Trebuie spus că principalele funcții importante din fruntea instituțiilor europene sunt întotdeauna negociate la „pachet”, iar nu fiecare separat. Vor trebui aplicate, în acele negocieri, mai multe grile de repartizare extrem de importante: pe grupuri politice (PPE, socialiști și liberali în primul rând), apoi o repartizare geografică, nord-sud, est- vest (în actualul dispozitiv, estul e reprezentat de președintele Consiliului, polonezul Donald Tusk), sau de gen (șefa diplomației UE a fost în ultima Comisie italianca Federica Mogherini).
Cele patru funcții care vor trebui repartizate sunt: președintele Comisiei Europene, cel al Consiliului, apoi Înaltul Reprezentant pentru politică externă (Mogherini actualmente) și guvernatorul Băncii Centrale Europene.
Va trebui apoi moderată permanenta înfruntare dintre guverne și Parlamentul European, singura instituție cu membri aleși. Guvernele nu vor să repete eroarea din 2014, când au permis Parlamentului, în virtutea unei clauze nu foarte clare din Tratatul de la Lisabona, să numească președintele Comisiei Europene în funcție de ponderea principalelor grupuri politice din Parlament. Este așa-numitul sistem de Spitzenkandidaten, de câte un candidat provenit din fiecare din grupurile politice. Potrivit acestui sistem, grupul politic transnațional cu cei mai mulți membri este cel care preia automat președinția executivului european (Comisia).
Emmanuel Macron a făcut deja cunoscut că l-ar vedea în fruntea Comisiei pe francezul Michel Barnier, actualul negociator pentru Brexit...
Problema: potrivit acestui sistem, președinția Comisiei ar trebui să-i revină automat unul politician din PPE. Actualul candidat al grupului este ștersul fost eurodeputat german Manfred Weber, care n-a ocupat niciodată o funcție în vreun guvern al țării lui. În fața lui, cu forțe noi, socialistul olandez Frans Timmermans, fost ministru de externe al Olandei și vicepreședinte al actualei Comisii.
Emmanuel Macron a făcut deja cunoscut că l-ar vedea în fruntea Comisiei pe francezul Michel Barnier, actualul negociator pentru Brexit cu Marea Britanie. Un avantaj major al lui Barnier este că și el provine din grupul parlamentar PPE.
Trădarea politicienilor
Indiferent însă cine va fi numit în fruntea Comisiei Europene, bărbat sau femeie, procedura nu va contribui în niciun fel la credibilitatea instituțiilor europene. A fost pomenit numele președintei Lituaniei Dalia Grybauskaitė. Ea nu doar că este estică, iar mandatul ei de președintă expiră luna viitoare, dar mai este și femeie, iar prin ea s-ar bifa deodată două obligații nescrise: ca printre cele cinci numiri importante din UE să fie și o femeie și un est-european. Ea e ambele, femeie și estică, cu avantajul uriaș în condițiile actuale că știe perfect rusește și că este total anti-Putin, cunoscând mersul lucrurilor de acolo.
Cu toate astea, și în ciuda calităților ei, ea tot ar fi un președinte de compromis al Comisiei Europene. La fel și dacă este numit, pentru a-l mulțumi pe Macron, francezul Michel Barnier. Indiferent de calitățile sale, el va purta eticheta de macronist.
Asta pentru că guvernele au dat înapoi, renegându-și promisiunea făcută în 2014 Parlamentului că vor lăsa singura structură europeană compusă din aleși să aibă un rol decizional în numire președintelui Comisiei Europene. Lucrul este de neînțeles, într-un moment în care aceiași șefi de guverne se plâng de ruptura dintre instituții și cetățeni și de reaua percepție a Europei.
Viitorul șef al Comisiei Europene va avea astfel o sarcină foarte ingrată. Va trebui să dea un nou impuls construcției comunitare într-un moment de euroscepticism crescând și în condițiile în care numirea lui dă impresia de a fi evitat singurul mecanism democratic disponibil.
