Romanul „Grădina de sticlă” semnat de Tatiana Țîbuleac, apărut la Editura Cartier în 2018, a luat Premiul Uniunii Europene pentru Literatură, premiul care se acordă anual, începând din anul 2009, tinerilor scriitori contemporani din literaturile emergente. Până acum alţi trei scriitori români au primit acest premiu: Claudiu Mihail Florian (2016), Ioana Pârvulescu (2013) și Răzvan Rădulescu (2010).
Europa Liberă: Tatiana Țîbuleac, dumneata, după ce ai aflat că ai luat acest premiu, te uiți altfel la lucrarea pe care, de fapt, o știi foarte bine? A devenit romanul mai bun în ochii dumitale?
Tatiana Țîbuleac: „(Râde.) Nu, nu a devenit mai bun, dar astăzi la cafeaua de dimineață l-am luat în mâini și mă gândesc că o să-l recitesc, să văd dacă găsesc și eu altceva în el...”
Europa Liberă: Acum toată lumea o să-l citească cu alți ochi, după ce dumneata ești un fel de Simona Halep și ai câștigat acest premiu, numai, spre deosebire de Simona Halep, ea, într-adevăr, dă ultima lovitură, câștigă ultimul set și câștigă cupa. Or, romanul d-tale își trăiește viața independent; te-ai îndepărtat de el, acum te-ai reapropiat... Cum e să te uiți la acest copil deja, uite, cu coroniță de asta?
Tatiana Țîbuleac: „Mă bucură comparația Dvs. cu Simona Halep, mai bine decât unii m-au comparat cu Eurovision-ul. Deci mă bucură că ați spus asta, în mod mai obișnuit. A fost un premiu, în primul rând, neașteptat, iar lucrurile neașteptate au mereu o rezonanță mai mare. Chiar dacă titlul sună așa, fioros, european, pentru mine este în egală măsură și un premiu românesc. Și cred că cel mai mult mă bucură faptul că România a selectat această carte.”
Europa Liberă: Ieri am vorbit cu Gheorghe Erizanu despre relația dumitale cu editura. În mare parte e și meritul Cartierului că te-a propulsat, v-ați urcat, practic, mână în mână pe acest postament și îl întrebam, în legătură cu asta, dacă nu cumva editura pune într-un fel de robie autorii. Dumneta te simți acum, cumva, obligată să mergi neapărat braț la braț cu Cartierul?
Pentru mine personal, acest premiu demonstrează că scriitorii din Basarabia scriu literatură românească...
Tatiana Țîbuleac: „La asta nu m-am gândit deocamdată, pentru că nu am scris nimic nou timp de un an și este cumva mai bizar să mă gândesc la o editură atâta timp cât nu am o carte. De Cartier mă leagă nu doar o colaborare editorială, dar și o prietenie cu Gheorghe Erizanu și sper să rămână așa și în anii care urmează, indiferent de ce se va întâmpla. Pentru mine personal, acest premiu demonstrează că scriitorii din Basarabia scriu literatură românească, că editurile din Basarabia publică literatură românească. Este important pentru mine acest lucru și sper că acest premiu este așa, o portiță, care face o cărărușă spre această înțelegere.”
Europa Liberă: Dar scriitorii basarabeni au și ceva în plus. Ceea ce dumneata ai în romanul dumitale, nu poate să aibă un bucureștean sau clujean. El n-are cum să pătrundă atât de adânc în acest spațiu mixat de periferie cu Răsăritul. E și acesta un factor care te ajută pe dumneata și alți basarabeni?
Tatiana Țîbuleac: „Mă ajută sau, dimpotrivă, mă încurcă, nu știu. Cartea a fost foarte bine primită în România, a fost citită și înțeleasă așa cum a fost scrisă. Și asta mă emoționează...”
Europa Liberă: Chiar și cuvințelele rusești?
Tatiana Țîbuleac: „(Râde.) Chiar și cuvințelele rusești... Cred că este o carte care poate fi citită și dincolo de limbaj și chiar și acele fraze scrise chiar în rusă și această topică moldovenească pe care parțial am inventat-o. Mă bucură să văd că oamenii au înțeles, că au pătruns în carte și chiar m-a emoționat acest lucru, pentru că primele cronici, cele mai bune cronici, de fapt, au venit din România. Nu știu dacă vreau să fac un fanion din acest premiu, dar mă bucur că acum aș putea spune că literatura din Republica Moldova vine să îmbogățească, nu să fure din succesul României. Și este simbolic acest premiu, unește. Am văzut asta din reacțiile pe care le-am primit ieri și astăzi atât din România, cât și din Republica Moldova. Mai departe nu știu ce va însemna asta pentru carte, sper să fie mai mult decât o carte și un nume.”
Europa Liberă: Dar pentru următoarea carte ce înseamnă? Nu apare frica asta că e piscul?...
Tatiana Țîbuleac: „A, frica asta a apărut demult și s-a materializat în zero scris în acest an. Nu știu dacă o să mai scriu, nu știu dacă mai pot să scriu ceva sau dacă mai am ceva de spus, sper să...”
Europa Liberă: Eu sunt convins că se acumulează. Știindu-te pe dumneata de foarte mult timp, de pe când erai reporteră, dar nu erai o oarecare reporteră, erai predispusă pentru abordarea scriitoricească a realității, eu sunt convins că se acumulează. Ceea ce vreau să te întreb pe final: dacă faptul că dumneata te-ai stabilit la Paris, te-a ajutat să te detașezi în primul rând de realitatea asta, de oamenii despre care scrii, la care te întorci cu gândul?
„Grădina de sticlă” este așa, un melanj de dor, de frustrări, de lucruri pe care le poate simți un emigrant...
Tatiana Țîbuleac: „Cred că m-a ajutat. Pe mine m-a ajutat depărtarea, detașarea... Da, m-am dat cu un pas în urmă și am văzut lucrurile altfel. Grădina de sticlă este așa, un melanj de dor, de frustrări, de lucruri pe care le poate simți un emigrant mai degrabă decât un om care trăiește acolo, pe loc. Și da, depărtarea, în cazul meu, a fost benefică.”
Europa Liberă: Eu nu prea am urmărit toate cronicile, dar o mențiune mi s-a părut cumva aproape de gândurile mele, că numai tandrețe nu ai dumneata în Orașul de sticlă, e ca și cum un copil își crestează mâna și se uită cum țâșnește sângele. Ești de acord cu asemenea observație?
Tatiana Țîbuleac: „Probabil că nu. Sper să fie și tandrețe acolo. Probabil că nu suficient de multă, dacă unii n-au observat-o. Cred că mai multă tandrețe este în prima carte decât în a doua. A doua carte a fost scrisă, așa, într-o puternică stare de nostalgie care a dominat...”
Europa Liberă: Eu te-am provocat în albia asta, pentru că convingerea dumitale este că scriitorul trebuie să dea luminița în capătul tunelului sau să scrie ce se întâmplă în jur. Or, în jur viața nu e deloc tandră și dulce.
Tatiana Țîbuleac: „Vedeți Dvs., asta este o întrebare-capcană, pentru că, așa cum Dvs. știți foarte bine, am început ca jurnalist și mi-ați fost alături chiar din primii ani, știți că nu poți să fii jurnalist atâta timp și după asta să treci imediat, știu eu, pe o altă, pe unde, așa că...”
Europa Liberă: ...pe aripile vântului.
Tatiana Țîbuleac: „Da. Cred că și stilul meu este unul, așa, mai aproape de realism magic decât invers, așa că nu cred că scap de el foarte degrabă, de această lipsă a tandreții, poate, nu știu, duritate, deși nu-mi propun în mod special să mă axez pe anumite emoții doar.”
Europa Liberă: Dar eu nu cred că ești dumneata persoana căreia lipsa de tandrețe i-ar suna ca un reproș.
Tatiana Țîbuleac: „Și aici aveți dreptate!”
Europa Liberă: Doamne ajută! Și așteptăm și următoarele premii, dar și scriitura următoare.
Tatiana Țîbuleac: „Vă mulțumesc mult!”
Europa Liberă: A bientôt, tres bientôt.
