Reuniunea miniștrilor de Externe din UE a avut loc la câteva ore după ce duminică Israelul a bombardat o tabără de refugiați de lângă Rafah, în sudul Gazei, ucigând 45 de oameni care dormeau în corturi. Armata israeliană spune că atacul a fost legitim, omorând doi lideri Hamas, iar decesele civililor s-au datorat unui incendiu izbucnit după bombardament.
Condamnarea internațională a atacului de la Rafah, care a urmat, vine pe fondul tensionării extreme a relațiilor Israelului cu țări europene cunoscute pentru politica lor mai pro-palestiniană.
Miercuri, 22 mai, Irlanda, Spania și Norvegia au spus că vor recunoaște statul Palestina începând din 28 mai.
Recunoașterea statului palestinian de către Spania, mai ales, a înfuriat Israelul, care a răspuns cu măsuri diplomatice dure, făcând Madridul să ceară un fel de vot de încredere în culise din partea colegilor din UE, pe această temă: „Sunteți cu noi, sau cu ei?”
Mai mult, guvernul de la Madrid a sugerat ca UE să sancționeze Israelul pentru atacurile sale asupra orașului Rafah, din sudul Gazei, atacuri considerate de către ONU a fi „iadul pe pământ”.
În acest contezxt, luni, pentru prima oară, miniștrii de Externe ai UE au discutat despre posibilitatea sancțiunilor împotriva Israelului pentru lipsa de respect față de drepturile omului, potrivit ministrului irlandez Micheal Martin. „Pentru prima oară la o întâlnire UE, într-un mod real, am văzut discuții pe tema sancțiunilor”, a declarat luni Martin.
Luăm sau nu în serios justiția internațională?
Deși statele europene încă nu au ajuns la un consens asupra sancțiunilor, mulți miniștri UE consideră că Israelul trebuie să se supună deciziilor Curții Penale Internaționale și Curții Internaționale de Justiție.
Pe 20 mai, procurorul-șef de la Curtea Penală Internațională, Karim Khan, a declarat că va cere mandate de arestare pe numele liderilor Israelului și Hamas - anunț la care Israelul a reacționat negativ. Mai multe țări, începând cu SUA, dar și țări europene, au început - potrivit presei - să preseze judecătorii CPI. Șeful diplomației europene, Josep Borrell, un critic al Israelului, a spus: „Nu-i amenințați, nu încercați să le influențați decizia”.
El spune că susținerea pentru Israel și susținerea statului de drept sunt incompatibile: „Va trebui să alegem între susținerea pentru instituțiile internaționale și statul de drept, și susținerea pentru Israel”, consideră Borrell.
Tot săptămâna trecută, Curtea Internațională de Justiție a cerut Israelului să-și suspende atacurile asupra orașului Rafah. Consiliul UE a cerut Israelului să se supună hotărârii CIJ și să oprească atacurile din Rafah, precum și să permită intrarea ajutoarelor umanitare în gaza.
Borrell a criticat și tactica israeliană de a numi orice decizie europeană de recunoaștere a Palestiniei, o acțiune antisemită. „De fiecare dată când cineva ia decizia să susțină formarea statului palestinian, idee susținută de toți în Europa… reacția Israelului este de a o transforma într-un atac antisemit”, a spus Borrell. El a părut să sugereze că dacă Israelul exagerează cu acuzațiile de antisemitism, ar putea demonetiza acest concept extrem de „greu”, cum l-a numit el.
Miniștrii de Externe din UE s-au întâlnit la reuniunea lor de luni cu omologii lor din Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Qatar, Iordania și Egipt pentru a discuta stabilizarea regiunii și încheierea războiului din Gaza. Israelul a refuzat invitația.
Mai înainte, duminică, șeful diplomației europene, Josep Borrell, s-a întâlnit cu premierul palestinian Mohammed Mustafa pentru a discuta despre întărirea Autorității Palestiniene, pentru a prelua conducerea în Gaza, în locul Hamas.
Soluția celor două state
Toate statele UE susțin soluția celor două state. Diplomatul-șef al UE, Josep Borrell, a spus sâmbătă că „soluția celor două state nu este o concesie dureroasă pentru Israel, nu este o amenințare la adresa securității Israelului. În fapt, este singura garanție pe termen lung pentru securitatea și prosperitatea Israelului”.
Ce presupune această soluție? Pentru a înțelege contextul geopolitic, este nevoie de o scurtă trecere în revistă a conflictului din regiune.
Pe scurt, Palestina este în mod istoric o regiune de tranzit și confluență a religiilor și popoarelor, aflându-se într-un punct important pe Drumul Mătăsii și la malul Mediteranei. Palestinienii s-au aflat sub Imperiul Otoman timp de sute de ani, existând ca popor distinct.
Evreii zioniști au început să se stabilească în regiune la sfârșitul secolului XIX, însă au trăit pașnic împreună cu localnicii. La sfârșitul Primului Război Mondial, când Palestina a fost preluată de britanici pentru a încerca să gestioneze moartea „Bolnavului Europei” (Imperiului Otoman), s-au făcut primele demersuri pentru a le acorda evreilor teritoriul Palestinei. După ororile Holocaustului din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, mare parte din evreii care au supraviețuit au sosit în Palestina.
În 1948, evreii au lansat un atac asupra palestinienilor: i-au dat afară din case și 750.000 dintre ei au ajuns refugiați deși încă mai aveau cheia de la poartă. După moartea a peste 15.000 de arabi palestinieni, evreii controlau 78% din teritoriul palestinian și au stabilit statul israel.
În urma războiului din 1967 dintre Israel și mai mulți vecini arabi (Egipt, Siria, Iordania și Irak), Israelul a anexat peninsula Sinai (returnată Egiptului în 1982), platoul Golan (încă ocupat parțial de Israel), Fâșia Gaza și Cisiordania. Deși dreptul internațional interzice stabilirea israelienilor în Cisiordania, aceștia continuă să colonizeze în numere mari regiunea. Israelul a părăsit Gaza în 2005, însă menține controlul absolut asupra granițelor zonei.
Așadar, soluția celor două state presupune conviețuirea Israelului și a Palestinei pe teritoriile disputate în prezent de ambele. Ideea stă la baza Acordurilor de la Oslo din 1993, însă este greu de pus în practică din cauza fragmentării teritoriului palestinian de către israelieni.
Relațiile tensionate dintre Israel și Spania
În noiembrie, Israelul și-a retras ambasadoarea din Spania, pe Rodica Radian-Gordon, după ce premierul spaniol Pedro Sanchez a criticat intensitatea atacurilor israeliene în Gaza. La rândul său, ministerul de Externe al Israelului a chemat-o pe ambasadoarea spaniolă, Ana Salomon Perez, pentru o a doua mustrare oficială.
Este una dintre cele mai serioase măsuri pe care le poate lua o țară, la un pas de a încheia relațiile diplomatice.
Tot în noiembrie, consiliul local din Barcelona a tăiat complet legăturile instituționale cu guvernul israelian.
Radian-Gordon a fost trimisă din nou la Madrid doar în ianuarie, după ce guvernul de la Tel Aviv a spus că a văzut „schimbări pozitive” în atitudinile spaniolilor. Ministrul Politicii Teritoriale și al Memoriei Democratice, Angel Victor Torres, a afirmat că politica guvernului de la Madrid a rămas neschimbată.
După ce Spania a anunțat că va recunoaște statul palestinian, la 22 mai, guvernul Netanyahu a anunțat că nu va mai permite Spaniei să ofere servicii consulare palestinienilor la Tel Aviv sau la Ierusalim.
În timpul dictaturii fasciste din Spania, țara a respins legăturile cu nou-întemeiatul stat Israel și a aprobat recunoașterea Organizației pentru Eliberarea Palestiniei drept reprezentanți ai palestinienilor în contextul dreptului lor de autodeterminare. În 1979, Spania a fost prima țară care l-a primit pe reprezentantul de la acea vreme al PLO, Yasser Arafat, într-o vizită oficială.
Madridul și-a stabilit relațiile diplomatice cu Israelul doar odată ce Spania s-a alăturat Comunității Economice Europene (predecesorul Uniunii Europene), în 1986, însă susținerea pentru Palestina a rămas piatra de temelie a abordării Spaniei față de Orientul Mijlociu. După atacurile teroriste din 11 septembrie, însă, Madridul s-a apropiat mai multe de Washington și a început să ceară soluția celor două state. După Primăvara Arabă și începutul crizei migrației, alte state arabe au devenit mai prioritare pentru Spania.
În 2014, parlamentul spaniol a aprobat o rezoluție prin care cere recunoașterea statului palestinian.
Irlanda, țară solidară cu Palestina
Rădăcinile solidarității irlandeze cu Palestina sunt adânci. Totul se bazează pe istoria comună a celor două țări, ca parte din proiecte imperiale și coloniale care lasă răni adânci până în ziua de astăzi. Irlanda și-a câștigat independența de Imperiul Britanic în 1921, iar Palestina a trecut de sub otomani, sub britanici și apoi a fost colonizată de evreii care au întemeiat statul Israel.
Același diplomat britanic care a demarat susținerea Londrei pentru un stat israelian în Palestina, Arthur James Balfour, fusese anterior ministru cu portofoliul Irlandei (care încă se afla pe atunci în Imperiul Britanic).
Relația dintre Armata Republicană a Irlandei (IRA) și Organizația pentru Eliberarea Palestinei (PLO) a fost solidară în anii ‘70 și ‘80. Aceeași lege care permite reținerea politică fără condamnare, pe termen nedeterminat, a civililor palestinieni a fost introdusă de britanici în Palestina în 1936 și în Irlanda de Nord în 1971. Irlanda a fost prima țară care a recunoscut PLO, în 1980, și a cerut stabilirea statului Palestina.
În Irlanda și în Irlanda de Nord există numeroase picturi de natură politică pe pereți, parte din cultura locală - iar multe dintre ele sunt dedicate Palestinei. La rândul lor, palestinienii produc eșarfa lor tradițională, keffiyeh, simbol al rezistenței, și în culorile naționale ale Irlandei (alb-verde).
În timpul atacurilor israeliene asupra palestinienilor din 2021, parlamentul de la Dublin a condamnat „anexarea de facto” a Palestinei. Încă din noiembrie 2023, premierul de la Dublin spunea că acțiunile guvernului israelian sunt revanșiste și că nu sunt „autoapărare”.
Procesul de pace de la Oslo
Norvegia este una dintre țările cel mai puternic implicate în procesul de pace dintre Israel și Palestina.
Spre deosebire de Spania, Norvegia a susținut încă din 1947 divizarea Palestinei și a devenit un aliat apropiat al Israelului după 1948. Susținerea Norvegiei pentru Palestina este, istoric, destul de slabă, iar politicile guvernului de la Oslo tind în continuare spre întărirea relațiilor cu Israelul.
Oslo a găzduit, în 1993 și 1995, negocieri de pace între Israel și PLO - negocieri importante la acea vreme, dar care au eșuat și ajuns să nu aibă niciun impact pe termen lung în afara consolidării soluției celor două state și stabilirea Autorității Palestiniene în Cisiordania.
Prin Acordurile de la Oslo, ambele părți s-au recunoscut reciproc pentru prima oară și au jurat să-și încheie conflictul. Scopul acordurilor a fost recunoașterea autodeterminării palestiniene, însă Israelul a refuzat să se retragă militar din Cisiordania - începând, în schimb, să construiască colonii în ritm accelerat - și a continuat atacurile asupra Palestinei, în timp ce palestinienii au fost constrânși să accepte un teritoriu din ce în ce mai mic și mai fragmentat.
De la începutul celui mai recent conflict, Norvegia a continuat să finanțeze agenția ONU pentru refugiații palestinieni, UNRWA, și a vorbit la Curtea Internațională de Justiție despre cum coloniile israeliene în Cisiordania sunt un obstacol în calea păcii.
📰 Europa Liberă este și pe Google News. Abonează-te
