Dacă principalii lideri europeni, Angela Merkel și Emmanuel Macron în primul rând, dar și Comisia Europeană de la Bruxelles își închipuiau că vor găsi înțelegere și sprijin din partea structurilor NATO cu eternul lor proiect de creare a unor structuri militare europene, dezamăgirea este acum mare.
Înlocuirea șefului Pentagonului cu un filo-european și schimbarea de mandat prezidențial din SUA nu au adus, cum se vede, nicio schimbare. Insistența asupra unei autonomii militare în UE stârnește aceeași nemulțumire și îngrijorare în NATO. De altfel, cele două instituții, NATO și UE, au sediul situat la numai câțiva km una de alta, ambele în Bruxelles.
Într-un discurs ținut joi la Colegiul Europei din Bruges, prestigioasă instituție internațională, secretarul general NATO Stoltenberg a spus că «securitatea Europei e asigurată de țări care nu sunt membre în UE», acelea fiind, desigur, SUA, Marea Britanie și chiar… Turcia.
Securitatea Europei e asigurată de SUA și Turcia
Stoltenberg a și amintit că “Mai bine de 90% din populația UE trăiesc într-o țară NATO. Însă doar 20% din bugetul NATO vine din UE”. Din cei 30 de membri ai NATO, 21 sunt în același timp în UE.
De altfel, propria țară a lui Stoltenberg, Norvegia, nu face parte din UE. Fost premier al Norvegiei, el a devenit șeful NATO în 2014 tocmai pentru că SUA, mai precis Barack Obama, căuta să evite în acel an de alegeri europene ca postul de secretar general NATO să intre în eternele târguieli în culise din UE în legătură cu repartizarea funcțiilor importante între țări, partide, grupuri politice. nord-sud, est-vest, bărbați și femei, așa că s-a impus atunci un șef al NATO dintr-o țară europeană non-UE: Norvegia.
Printr-o înțelegere transatlantică ce datează de la fondarea Alianței, secretarul general civil al NATO este în mod obligatoriu un european, în vreme ce șeful militar al trupelor NATO din Europa, cu cartierul general la Mons, tot în Belgia, trebuie să fie un general american.
„Armata europeană”
Cooperarea militară franco-germană independentă de NATO este veche, ea a început prin inițiativa lui Francois Mitterrand și Helmut Kohl de a crea un corp de armată, o brigadă franco-germană, care de-a lungul anilor s-a transformat în așa-numitul „Eurocorps”.
În Eurocorps, care e bazat la Strasbourg, participă mai multe țări ale Uniunii, nu însă si Olanda și țările scandinave, iar dintre țările est-europene participă doar Polonia. Marea Britanie nu a dorit niciodată să participe la el cât timp a fost în UE.
Proiectul a fost blocat politic, de-a lungul anilor, mai ales în urma opoziției NATO, mai precis a Washingtonului și Londrei care se temeau că o structură militară a Uniunii Europene ar duce la slăbirea Alianței Nord Atlantice - NATO. Proiectul a fost relansat în 2017, după Brexit și victoria lui Macron in Franța.
Proiectul se lovise sistematic la vremea lui de ostilitatea Statelor Unite
Îngropat de foarte mulți ani, proiectul se lovise sistematic la vremea lui de ostilitatea Statelor Unite, care vedeau în el un risc pentru soliditatea și coeziunea NATO. Atitudinea americană era întărită în vremea aceea de poziția particulară a Franței în NATO. Franța nu a făcut parte, decenii de-a rândul, din comandamentul militar integrat al Alianței, încă de la De Gaulle, de fapt, care și-a retras țara din structurile militare centrale NATO.
Situația a fost perpetuată de toți succesorii lui De Gaulle, inclusiv de Mitterrand, Franța participând doar la operațiuni punctuale. Cel care a făcut Franța să reintre pe deplin în structurile NATO a fost Nicolas Sarkozy.
Proiectul rămâne, însă, pentru ceea ce liderii europeni numesc „autonomie strategică”. Sigur, nu trebuie să ne așteptăm la brigăzi operaționale transnaționale și intervenții militare UE în zone fierbinți într-un viitor apropiat. Când se spune „armată europeană”, e vorba deocamdată doar de înfiinţarea unor sedii medicale ale UE, supraveghere maritimă, drone subacvatice şi securitatea cibernetică.
