Cosmin Popa, istoric specializat în comunismul est-european, publică o binevenită carte intitulată Intelectualii lui Ceaușescu și Academia de Științe Sociale și Politice (1970-1989), editura Litera, colecția Kronica. Înființarea acestei academii are mai multe explicații. O cauză ar fi disprețul pe care Nicolae și Elena Ceaușescu îl nutreau față de Academia RSR, în ciuda lingușelilor dezgustătoare la care s-au dedat mulți dintre academicieni. În al doilea rând, Academia de Științe Sociale și Politice (ASSP) s-a vrut, în concepția liderului suprem, vârful de lance al propagandei de partid. Academia se alătura altor instanțe, botezate mai mult sau mai puțin pompos (Academia „Ștefan Gheorghiu”, Consiliul Culturii și Educației Socialiste, Institutul de Studii Social-Politice și Istorice etc.), care aveau drept misiune, pe lângă glorificarea lui Ceaușescu, rescrierea istoriei, în cel mai dogmatic și mai aberant spirit naționalist. Se ajunge, astfel, la o tracomanie delirantă, Ceaușescu cerându-le istoricilor să arate că dacii aveau un stat unitar și centralizat și că întreaga istorie a românilor duce, în chip fericit și necesar, la crearea Partidului comunist !...
Naționalismul ceaușist, potențat de atitudinea pe care liderul de la București o avusese în 1968 față de intervenția trupelor Tratatului de la Varșovia în Cehoslovacia, capătă, treptat, forme patologice. Dictatorul nu are, în fond, încredere în nimeni, în afara câtorva activiști din anturajul lui imediat. Intelectualii autentici – istorici, sociologi, psihologi etc. – stau alături cu diferiți politruci deveniți peste noapte „oameni de știință”. Festivalul „Cântarea României” consfințește triumful culturii de masă în detrimentul profesionalismului. În final, până și Academia de Științe Sociale și Politice intră într-un con de umbră, prioritate având așa-zisa „academie” Ștefan Gheorghiu și Secția de propagandă a Comitetului Central
Pasionantă este, în cartea lui Cosmin Popa, reconstituirea luptelor din culise, lupte crâncene pentru a intra în grațiile lui Ceaușescu și de a obține, implicit, posturi și favoruri consistente. Nu doar trepădușii practică acest balet grotesc ci și multe nume mari ale culturii românești. Lingușirea „conducătorilor iubiți” era sportul lor favorit și trebuie spus că dădeau dovadă de o imaginație inepuizabilă în ce privește temenelele și elogiile deșănțate. Avem în studiul lui Cosmin Popa un tablou cuprinzător al epocii Ceaușescu, epocă în care una dintre ambițiile majore ale dictatorului a fost să-și subordoneze complet cultura și, în primul rând, cercetarea istorică.
