Linkuri accesibilitate

Un veac de singularitate


Valentina Rusu-Ciobanu, Autoportret

Aşteptam cu oarece înfrigurare începutul lui noiembrie – nu din cauza trecerii la ora de iarnă, şi nici îngrijorat peste măsură de problema livrării gazelor, ci cu gândul la nişte oameni, mai exact la un om despre care vom face vorbire ceva mai jos. Ziua de luni, 1 noiembrie, începea senin şi părea să continue tot aşa, când deodată a picat vestea: tocmai s-a stins, la 101 ani şi trei zile, pictoriţa Valentina Rusu-Ciobanu. Acum un an de zile, pe 28 octombrie, când împlinea 100 de ani, i se vernisa o amplă expoziţie la Muzeul Naţional de Artă al Moldovei, ocazie cu care se tipărea şi un catalog al expoziţiei. Era biletul de intrare în postumitate pe care artista l-a „validat” peste un an şi trei zile. Or, în cazul Valentinei Rusu-Ciobanu un veac de om este una cu un secol de pictură, Domnia Sa fiind – alături de maestrul Mihai Grecu (1916 – 1998) – artiştii canonici/ paradigmatici ai artelor plastice basarabene. Păstrând proporţiile, se poate afirma că aceştia doi formează nucleul dur al canonului, la fel cum Walt Whitman şi Emily Dickinson constituie, în opinia lui Harold Bloom, figurile iconice ale canonului poetic american.


…Doar că nu la Valentina Rusu-Ciobanu mi-era gândul în ultimele zile ale lui octombrie. Mai exact, în octombrie m-am bucurat în câteva rânduri de prezenţa Domniei Sale pe simezele Muzeul Naţional de Artă – fusesem la câteva vernisări, iar după evenimente mai treceam, pentru a câta oară, prin sălile expoziţiei permanente, pentru a-mi clăti privirea cu un Mihai Grecu, Aurel David, Igor Vieru, Andrei Sârbu, Ada Zevin ş.a. Şi pe când făceam turul sălilor, era reconfortant însuşi gândul că una dintre locuitoarele Olimpului artistic este încă în viaţă, dacă nu cumva de-a dreptul nemuritoare! Zeii s u n t, şi cu asta basta! Ziua de doliu naţional pentru Valentina Rusu-Ciobanu e pentru partea de umanitate a artistei, aceeaşi cu a admiratorilor săi, câteva generaţii ce au avut şansa să-i fie contemporani.

De fapt, mă tot gândesc – încă din 2016, în aşteptarea celor două centenare – la fiecare început de august la Neagu Djuvara (18/31 august – 25 ianuarie 2018), şi la fiecare început de noiembrie la Mihai Şora (n. 7 noiembrie 1916), ultimul urmând să-şi sărbătorească cea de a 105 aniversare duminica aceasta. Aşadar, săptămâna începută sub semnul unei plecări, a Valentinei Rusu-Ciobanu, se încheie cu un jubileu marcant, al unei mare cărturar – viaţa merge înainte, mână în mână cu postumitatea!

* * * * * * *

„Privilegiul de a întâlni o mare personalitate” – şi asta în mai multe rânduri! –, acesta-i stindardul sub care şi-a trăit viaţa & şi-a scris opera centenarul Mihai Şora (n. 7 noiembrie 1916). Bursier al Guvernului francez la Paris (1939), apoi cercetător la Centre National de la Recherche Scientifique (Paris, 1945 – 1948), autor debutând la Gallimard, cu Du dialogue interieur (1947), Mihai Şora are vocaţia prieteniei, după cum depune mărturie într-un dialog televizat cu Mircea Coloşenco, în vara lui 2011, acum redat în formă de carte – Convorbiri cu Mihai Şora, Editura Sfera, 2016.

Nu încape îndoială, Mihai Şora este un multiplu privilegiat, iar marile personalităţi pe care le-a cunoscut se numesc Mircea Eliade, Petru Comarnescu, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu ş.a. Şi fiindcă – magister dixit – că pe Eugen Ionescu „aşa cum l-am cunoscut eu, în acea perioadă, (…) nu cred să-l fi cunoscut altcineva”, să-l ascultăm: „pe Eugen Ionescu l-am cunoscut (…) înainte de a ne refugia, noi doi am fost bursieri în aceeaşi serie. La Paris, ne împăcam foarte bine, în sensul că eram, într-un fel oarecare, tutorii lui. Eram mai tânăr, dar eram matur. El era mai bătrân, dar era infantil. Era mai copilăros, pe de-o parte. Pe de altă parte, avea spaimele copilăriei. El avea un spirit foarte matur, dar avea o parte de copil, care rămăsese acolo, în străfundul lui…” Soţia lui, „Rodica era o fiinţă mititică, delicată şi foarte puternică. Mai puternică decât Eugen… Ea l-a dominat, sigur că da. L-a dominat, l-a liniştit, l-a (…) făcut să stea vertical.” Şi astfel, Eugen Ionescu „avea o posibilitate, putându-se desfăşura amplu pe hârtie, să se răzbune crunt împotriva rinocerilor care l-au chinuit de-a lungul vieţii”. Ca să nu-i nedreptăţim pe ceilalţi, voi cita câte-o frază: despre Mircea Vulcănescu, spune că „era un om care avea instinctul servirii celuilalt”; Petru Comarnescu „s-a dăruit ca ministru de finanţe acestui popor, acestei naţii”; Ştefan „Lupaşcu, un alt român cu un mare impact în cultura filozofică franceză”; cât despre B. Fundoianu, avea „o capacitate de asimilare absolut uluitoare, pentru că era o personalitate într-adevăr extraordinar de puternică, de interesantă, de diversă şi cu o capacitate intelectuală foarte elevată” şi care „completează această trinitate (Eliade – Ionesco – Cioran) într-o figură reprezentativă pentru potenţialul unei culturi”.

În mod cert, anume întâlnirile cu alţii ne definesc; atât că, dintr-acestea, una singură se-ntoarce într-o „deschidere spre celălalt care e totală, o capacitate de absorbţie nemaipomenită şi totuşi o păstrare a propriei personalităţi” – ziua de azi stă mărturie în acest sens.

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG