Solidaritatea este una dintre cele mai fermecătoare valori ale speciei noastre. Pentru a fi solidari, oamenii trebuie să posede suficientă sensibilitate, empatie și imaginație. Doar astfel pot ei privi spre răul altuia ca spre un rău propriu. Solidaritatea este întotdeauna ceva mai mult decât sporadicele gesturi de caritate.
Solidaritatea înseamnă să întreprinzi anumite acțiuni de care să beneficieze grupurile vulnerabile, cele aflate în afara propriilor granițe, fără a aștepta nimic în schimb. Totodată, ea înseamnă justiție, generozitate și compasiune, virtuți despre a căror existență a stat în mod exemplar mărturie și activitatea preotului irlandez Hugh O’Flaherty, figură centrală a rezistenței anti-naziste catolice.
Secolul XX n-a produs doar eroi și morminte, ci și câțiva „profesori de solidaritate”. Printre aceștia s-a numărat și Varian Fry, un adevărat „Schindler al suprarealiștilor” europeni, cum l-a numit Francine Prose. Acest tânăr jurnalist american s-a dus în 1940 în Franța ocupată de naziști—avea doar 33 de ani—și a condus o rețea de salvare a evreilor (acte false, rute alternative către Spania și apoi Portugalia, vize, etc.) care a făcut scăpate din ghearele Behemothului totalitar mii și mii de suflete.
La momentul sosirii lui Fry la Marsilia, în vara fatidicului an, scopul lui era salvarea a 200 de intelectuali, artiști și alți activiști politici. Avea asupra sa doar 3.000 de dolari, o listă de nume pe care i-o înmânase Comitetul Salvării de Urgență (The Emergency Rescue Committee) și încrederea celui care știe că poate face diferența.
Fry a acceptat această periculoasă misiune și pentru că era un mare admirator al operei și ideilor unora dintre refugiați. Faptul că asistase cu ochii săi la izbucnirile antisemite din Germania anului 1935, în calitate de corespondent al revistei americane The Living Age, a ajutat la coagularea unei adevărate conștiințe anti-naziste. Aici a înțeles el mai bine natura național-socialismului și a fost martorul numeroaselor abuzuri îndreptate împotriva populației evreiești.
„Am avut într-un singur an experiența a zece, cincisprezece, douăzeci de ani”, declara Fry în 1945. „Uneori mă simt ca și cum mi-aș fi trăit deja viața”. Avea doar 38 de ani când făcea aceste declarații, și doar 34 când și-a terminat misiunea în Franța.
Pentru omul Varian Fry, lucrurile n-au fost deloc ușoare nici după încetarea ororii care a fost ocupația nazistă a Europei sau întoarcerea sa în Statele Unite. A divorțat, s-a transformat într-un simplu profesor de școală, a făcut ulcer, a mers la psiholog și s-a plâns că este ignorat de toată lumea, ba chiar a avut și unele probleme financiare spre finalul relativ scurtei sale vieți (n. 15 octombrie 1907–d. 13 septembrie 1967). Însă a fost și primul american declarat postum, de către Yad Vashem, „Drept între popoare”.
Cele 13 luni pe care acest temerar le-a petrecut în Franța, între august 1940 și septembrie 1941, au fost cele care le-au permis unora ca Hannah Arendt, Max Ernst, Marc Chagall, Marcel Duchamp, Arthur Koestler, Victor Serge, André Breton, Jean Arp, André Malraux, Franz Werfel și Alma Mahler, Remedios Varo, Heinrich și Golo Mann, Claude Lévi-Strauss sau chiar Valeriu Marcu, să scape cu viață din prigoana nazistă.
Într-o țară ocupată și cu un guvern de la Vichy care începuse deja să deporteze persoanele suspecte în lagăre de concentrare, consulatul unei țări neutre (SUA) era un adevărat colac de salvare pentru mulți oameni disperați. Comitetul Salvării de Urgență a fost, în acest sens, răspunsul natural, chiar dacă America anilor ’30 nu beneficia de o politică a imigrației prea generoasă. Oricum, proiectul avea girul unor personalități de prim rang precum Thomas Mann sau prima doamnă, Eleanor Roosevelt.
Cineva trebuise să ajungă efectiv la fața locului pentru a organiza distribuția vizelor, transportul, mitele și așa mai departe. Era o sarcină care presupunea un om determinat, cu abilități diplomatice și curaj, cineva făcut dintr-un aliaj special. Pe scurt, Varian Fry:
„Știam că printre oamenii blocați în Franța se aflau mulți scriitori, artiști și muzicieni ale căror opere îmi produseseră multă plăcere. Nu-i cunoșteam personal, dar aveam o mare dragoste pentru toți și multă recunoștință pentru toate acele ore de fericire pe care cărțile, tablourile și muzica lor mi le-au prilejuit. Acum, ei se aflau în pericol, iar obligația mea era să-i ajut, tot așa cum, fără să știe, mă ajutaseră și ei în trecut”.
În 1945, Fry a publicat volumul Surrender on Demand, titlu care trimitea la unul din articolele Armistițiul franco-german de la Compiègne, din iunie 1940. Cartea nu era doar o inestimabilă mărturie de solidaritate în vremuri întunecate; ea detalia, cu maximă pasiune și acuratețe, toate acțiunile întreprinse de Varian Fry și ajutoarele sale, pe teritoriu francez, spre a împiedica aplicarea acelui articol.
Nu cred că vom putea vorbi vreodată îndeajuns despre exemplul de solidaritate oferit de Varian Fry și impactul pe care l-a avut asupra umanitarismului modern. Cert este că, la un an după ce Fry a părăsit Franța, deci în 1942, Comitetul Salvării de Urgență a fuzionat cu o altă organizație fondată de Einstein în 1933 și a dat ceea ce astăzi se cheamă Comitetul Internațional de Salvare (International Rescue Committee).
Vorbim, până la urmă, despre o organizație care, în spiritul moștenirii umanitare a lui Varian Fry, a continuat să salveze vieți și să asigure asistență pentru milioane de refugiați, de la cei fugiți din Cuba lui Fidel Castro, în 1960, la valurile de năpăstuiți sirieni din 2018...
