De la Poezie şi livresc, Cartea Românească, 1987, încoace, criticul & istoricul literar Al. Cistelecan (n. 1951) a urcat în ierarhia genului de la preot de ţară la cardinal, dacă nu cumva e – cel puţin, în ochii stihuitorilor români – un papă al criticii de poezie, acum că tot acordă Bilete de favoare, Charmides, 2023. Cele 17 „studii de caz” – iniţial, prefeţe/postfeţe la antologii de autor semnate de A.E. Baconsky, Mircea Ivănescu, Gheorghe Grigurcu, Ion Pop, Angela Marinescu, Vasile Dan, Ioan Flora, Aurel Pantea, Ioan Moldovan, Marian Drăghici, Traian Ştef, Elena Ştefoi, Alexandru Muşina, Ion Mureşan, Magda Cârneci, Dumitru Chioaru şi Emilian Galaicu-Păun –, cărora li se adaugă o Mică introducere la ratarea cititorului de poezie, dar şi o Încheiere. Despre vocaţie şi interpretare, sunt tot atâtea misiuni duse la bun sfârşit în „eparhiile” unor poeţi – unii, deja canonizaţi; în plină acţiune de evanghelizare a pre(a)supuşilor cititori, alţii –, venind cu toţii şi fiecare în parte „cu setul său personal cu reguli de lectură” – asta, de unde poezia se naşte „de regulă, din spusele nescrise; de fapt, din arpegiul celor spuse, al celor nescrise, dar spuse, al celor refuzate şi al tăcerilor dintre ele”.
Al.Cistelecan (stânga) la lansarea unei cărți la Librăria din Centru, Chișinău.
Multe dintre prefeţe le-am citit înainte să fie strânse în acest volum, câteva chiar pe post de lector la antologiile de colecţie; ierte-mi-se aşadar că nu voi cita din „studiile de caz” – şi ar merita cu brio! –, ci voi stărui asupra Micii introduceri…, o adevărată profesiune de credinţă a criticului, ferm convins că „Cititul de poezie nu ne trimite însă doar înapoi la stupoarea naşterii sensului, ci mult mai înapoi, până la stupoarea naşterii limbajului; ba chiar a sunetului elocvent şi semnificant ca atare. Fiecare poem adevărat implică o geneză a limbajului şi a vorbirii articulate, e o filogeneză a vorbirii”; şi asta deoarece „Poemul trăieşte (retrăieşte) întotdeauna acea spaimă inaugurală, întemeietoare, care îmbină gestul, sunetul, semnul şi sensul în potenţial comunicativ şi simbolic. Retrăieşte condiţia plasmatică a limbajului înainte de a trăi condiţia lingvistică a acestuia…” – pentru a conchide: „Poezia nu se scrie cu cuvinte (orice ar fi spus Mallarmé), nici gata făcute, nici abia făcute; ea se scrie cu pre-cuvinte mai întâi şi abia apoi cu cuvinte care abia atunci se nasc; ea scrie, de fapt, geneza cuvântului…”, drept care „nici un poem nu e scris doar în limba în care e scris, ci în mai multe”. Magistral spus, după o viaţă pusă în slujba cuvântului – el însuşi (criticul Al. Cistelecan, nu cuvântul), un virtuoz desăvârşit al limbajului!
Te-ar putea interesa și: Dumitra Râșnoveanu: „...nici n-a trebuit să caut prea mult povestea pentru Daphnia. Eu eram povestea”
Cât despre eseurile critice propriu-zise, ele acoperă cca trei decenii (de editare, şi nu de scriere a poeziei!) – de la Un musafir la el acasă (Ioan Flora) din 1993 la Ceva despre Magda (Cârneci) şi Traian Ştef şi arta poeziei din 2022 –, ceea ce înseamnă o tranşă semnificativă, că-i vorba de epoci (A.E. Baconsky, Mircea Ivănescu), generaţii (’60, ’70 şi, grosul plutonului, ’80), şcoli poetice (echinoxişti, lunedişti ş.a.) sau po(i)etici auctoriale, dintr-o posibilă Istorie a poeziei româneşti post-belice, după ce că trilogia Ardelencele (2014) – Zece femei (2015) – Fete pierdute (2021) constituie, în mare, un adevărat Tabel Periodic al vocilor feminine ale liricii româneşti. În ultimă instanţă, Bilete de favoare propune – căci „opera fără interpretare nu există. Interpretarea e asumare; ea e, de fapt, viaţa operei” – nu atât un Master class ca la carte pentru (im)posibilii „cititori de poezie [care] n-au dispărut; din contră, încă n-au apărut”, cât o trăire a fenomenului poetic propriu-zis, la cote maxime (sau, cu o vorbă inspirată a veşnic tânărului Florin Iaru – la cea mai înaltă ficţiune).
27 mai ’24
📰 Europa Liberă este și pe Google News. Abonează-te