Artiștii și fețele angajamentului politic

Artiștii și fețele angajamentului politic

Comemorarea în aceste zile a 26 de ani de la tragica dispariție, într-un accident rutier, a Doinei și a lui Ion Aldea-Teodorovici, a prilejuit multor oameni în Republica Moldova reflecții despre rostul și rolul intelectualului în destinul unei colectivități, despre implicarea lui în treburile cetății. Doina și Ion Aldea-Teodorovici au fost niște artiști emblematici pentru mișcarea de eliberare națională din Basarabia anilor ’90, devenind prin talentul și vocația lor vocea sensibilă și tulburătoare a acelei epoci.

Vitalie Ciobanu

Putem face un exercițiu de imaginație și să ne întrebăm dacă amploarea emancipării democratice a moldovenilor ar fi fost la fel de mare în lipsa acestor rapsozi. Cântecele lor despre Eminescu, despre limba română, despre tricolor, despre sârma ghimpată de la Prut, despre suveranitate, despre „crinii latini”, despre „Siberiile de gheață” ș.a. – majoritatea pe versuri de Grigore Vieru – au însuflețit și mobilizat oamenii mai mult decât discursurile politicienilor, pentru că acești interpreți rosteau pentru prima dată, în numele tuturor și la scenă deschisă, adevăruri interzise. Exprimau niște sentimente și, în bună-măsură, o agendă politică.

Acest duet artistic a întruchipat la modul sublim, se poate spune, angajamentul civic și politic în Basarabia post-sovietică. Ei au optat pentru niște valori pe care le-au slujit cum au știut mai bine. Doina și Ion Aldea-Teodorovici n-au fost singurii care și-au manifestat public adeziunea la cauza națională, însă destinul lor tragic îi singularizează, le conferă un statut special, un loc aparte în inima românilor de pe ambele maluri ale Prutului.

Așa cum se știe, scriitorii, oamenii de cultură au dat tonul unor revendicări pe drept cuvânt revoluționare pentru acea vreme, în timp ce ștabii comuniști se făceau tot mai mici în prezidii. Peisajul intelectual n-a fost însă uniform. Comunitatea noastră artistică și literară a expus un larg registru de opțiuni: au fost cei care au slujit sincer ideea românească și valorile democratice, dar și cei care au ezitat, așteptat și chiar s-au raliat doctrinei moldovenismului și restaurației neocomuniste. Au făcut-o din diverse motive: nu neapărat din convingere (deși nu ne-au lipsit și câțiva politruci înrăiți), cât pe temeiul unor angajamente secrete, inavuabile, sau al unor complexe legate de integrarea personală în literatura română „reunificată”.

Totuși, dacă la începutul anilor ’90 majoritatea intelectualilor, artiștilor militau pentru resurecție națională, pentru cultura română și civilizația europeană, de-a lungul mâloasei tranziții care a urmat, unii dintre ei au îmbrățișat cauze meschine, s-au pus în serviciul unor potentați locali, angajându-se pe post de agenți, de port-voce în campaniile electorale.

Am trăit cu toții în acești ani surpriza, chiar stupoarea, de a-l vedea pe cutare artist galonat, îndrăgit de public, în brigada de agitație a vreunui politician care batjocorea valorile naționale și chiar independența Republicii Moldova. Erau acei barzi ai cântecelor haiducești, acele doamne ale romanțelor, acele ochioase interprete de muzică populară… De cele mai multe ori nu era o adeziune la valori, credințe și ideologii, ci un banal interes pecuniar. Evoluțiile lor oportuniste au devenit subiect de glume și ironii acide: „Ah, începe campania electorală și cântăreții noștri își vor rotunji veniturile. Nu contează cine plătește, vor cânta pentru toate taberele, banii n-au miros!” Replica pe care o auzi de regulă din partea acestor interpreți-mercenari, contrariați că cineva le bate obrazul, este: „Ce vreți, noi ne facem munca de artiști, cântăm pentru oameni, nu facem pledoarii politice, fiecare cu votul lui!”

Ultimul mare scandal care a implicat artiști moldoveni, un scandal cu mare impact pe rețelele de socializare și într-o anumită parte a mass-media a avut-o în centrul atenției pe populara interpretă basarabeană Anastasia Lazariuc. Îndrăgită pentru talentul și grația sa, pentru cultura ei în general peste medie în breasla căreia-i aparține, stabilită de mulți ani la București și afirmată pe scena muzicală panromânească, Anastasia Lazariuc s-a produs acum câteva zile într-un concert, la Veneția, organizat de Partidul „Shor” pentru diaspora moldoveană. Elementul vizual care a stârnit indignarea și sarcasmul multor internauți a fost că în timp ce Anastasia Lazariuc cânta emoționant despre sentimentul unic al dragostei, în fundal, la spatele ei, erau proiectate imagini cu „magazinele sociale” ale lui Ilan Shor – condamnatul în primă instanță în dosarul miliardului furat – care tăia panglici la Orhei în ovațiile fanilor săi.

Însă nu toți membrii diasporei de la Veneția erau prezenți în sală, la concertul Anastasiei Lazariuc. Un grup numeros de basarabeni au protestat în stradă față de imensa sfidare și impostură pe care le comporta acest eveniment artistic cu substrat electoral. Am citit pe rețelele de socializare destule comentarii malițioase, vulgare, disprețuitoare la adresa interpretei – altă dată, atât de admirată –, și îndemnuri de a boicota concertele artiștilor care își trădează bunul-nume, servind interesele politice ale unor penali.

Sigur, nu poți controla, cenzura emoțiile publicului. El este cel care te înalță și tot el, la o mică-mare greșeală, te desființează, se desparte de tine. Asemenea întâmplări am mai avut în republica noastră, cu criteriile ei atât de laxe și, din păcate, vom mai avea. Vom intra în alegeri și bunul-simț, caracterul artiștilor moldoveni vor fi puse din nou la grea încercare.

Partidele mari, cu bani, vor organiza concerte. Igor Dodon, simpatizant al lui Putin, s-a bazat mereu pe vedete de la Moscova, multe dintre ele interzise în Europa pentru că au susținut vehement anexarea Crimeii și războiul din Donbas. Tot Igor Dodon și PSRM au reușit să momească și destui interpreți autohtoni, care n-au ezitat să-și tragă pe ei tunica soldățească și să cânte piese sovietice militariste de 9 Mai.

Partidul Democrat, o altă formațiune cu mulți bani, are o atitudine mai „elastică”: angajează artiști din ambele tabere, români și ruși, pentru a recolta simpatii de peste tot. Presa a vorbit mereu despre onorariile fabuloase plătite la aceste concerte. Sume pe care partidele din opoziție, strangulate de legislația abuzivă a regimului oligarhic, nu și le pot permite.

La câte dezamăgiri am trăit în acești ani în raport cu picajul moral al artiștilor și al oamenilor noștri de cultură, basarabenii ar fi trebuit să-și cultive o anumită imunitate, o înțelepciune care să nu-i facă atât de vulnerabili și violenți în reacție. Ar trebui, spun unii, să ne alegem cu mai multă exigență modelele și „idolii”. Când îi așezi sus pe soclu pe cei pe care îi apreciezi pentru că au bun-gust și o cultură generală care-i fac frecventabili și plutitori în timpuri grele, cumva te ferești să ai deziluzii prea mari. Pentru că nimeni nu le interzice artiștilor noștri să se informeze, să se cultive, să afle pur și simplu cum merg treburile în ținutul lor de baștină, cine sunt acolo „băieții buni” și „băieții răi”, ca să nu clacheze lamentabil, să nu se trezească distribuiți în rolul unor trubaduri ai unor politicieni detestabili.

Talentul nu-i scutește pe artiști să fie lucizi și selectivi. Talentul le cere să fie conștienți că popularitatea lor operează un fraudulos transfer de imagine către niște politicieni care își bat joc de acest popor. Există o judecată a lui Andrei Pleșu, la care ader fără rezerve: dacă ai respect pentru tine însuți și pentru cei ce te admiră, nu te lași premiat/ invitat de orice bodegă.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.