La Strășeni a avut loc astăzi cea de-a șasea dezbatere din cadrul proiectului Radio Europa Liberă „Antinostalgia – privind spre viitor”. Dezbaterea a fost dedicată consecințelor exploziei de la centrala din Cernobîl, Ucraina, din aprilie 1986, și a avut titlul: „Cernobîl: adevăr și adevăruri”.
Your browser doesn’t support HTML5
Catastrofa de la Cernobîl, incompetență sau prostie?
La peste trei decenii de la cel mai grav accident nuclear de până acum, Victor Căpățână, președintele organizației obștești Cernobîl - Strășeni, își amintește că a trebuit să facă o muncă pentru care nu erau pregătit, dar care, mai târziu, a salvat viețile a mii de oameni. Acest sacrificiu a avut un preț, spune Victor Căpățână: prețul propriei sănătăți.
„Eu am fost trimis la Cernobîl ca ofițer, ca pilot militar, la sfârșitul anului 1989 - începutul anului 1990. Într-adevăr, cum s-a spus, am simțit nu prin miros, ci prin respirație ceva, metalul acesta greu a țintiti glanda tiroidă. Era o situație foarte urâtă, adică fără lume, în zona aceea de 30 de kilometri casele practic nu se vedeau din buruian”.
Potrivit datelor oficiale, peste 3500 de lichidatori, oameni de rând sau militari din Moldova, care făcea parte din URSS atunci, au fost trimiși la Cernobîl. Peste 60 – din raionul Strășeni. Astăzi mai sunt în viață doar 28. În aprilie 1986, doctorul habilitat în medicină Ion Băhnărel lucra la Sanepid, secția de radiologie, și a aflat mai repede decât alți moldoveni despre explozia unui reactor la Centrala nucleară de la Cernobîl. La 33 de ani distanță, aruncând o privire în trecut, Ion Băhnărel constată că autoritățile de atunci ar fi putut lua mai multe măsuri pentru a-și proteja proprii cetățeni. Puteau fi consecințele minimizate dacă populația ar fi fost informată cu promptitudine?
Sovieticii au hotărît că e mai bine să jertfească jumătate de milion de oameni...
„Da, dacă era informarea populaţiei şi instruirea populaţiei, efectele erau să fie mai mici, dar nu puteau fi excluse, deoarece poluarea a fost, mediul era contaminat ş.a.m.d. Japonezii le-au propus sovieticilor 4 miliarde de dolari și [specialiști] care să lucreze acolo sus în locul oamenilor. Sovieticii au hotărît că e mai bine să jertfească jumătate de milion de oameni, tineri care nu trebuiau trimişi acolo. Trebuiau trimişi oameni care şi-au făcut datoria de bărbat”.
Dar putea Uniunea Sovietică să ceară imediat ajutorul unor țări străine pentru a diminua consecințele nefaste ale exploziei? Puțin probabil, crede jurnalistul de la Kiev, Vitali Portnikov, colaborator al serviciului rusesc al Europei Libere, care admite că puterea sovietică mai degrabă și-ar fi sacrificat poporul decât să-și recunoască neputința.
Your browser doesn’t support HTML5
Cernobîl: tragedia continuă
„Vocea Americii, BBC, Radio Svoboda erau singurele surse de informație veridice pentru kieveni și pentru locuitorii altor localități apropiate de locul catastrofei. Deseori se spune că ar fi fost o criză a regimului sovietic și a comunismului. Eu aș spune că a fost mai mult. A fost o criză a Imperiului Rus. N-aș învinui aici comunismul, căci atunci când norul radioactiv trecea peste Belarus, prin Rusia și apoi peste țările din Europa de sud, reacția era foarte diferită. Când trecea prin teritoriul Uniunii Sovietice nimeni nu vorbea despre pericolul radioactiv. Sarcina principală era să nu acopere Moscova”.
Organizația internațională Greenpeace în repetate rânduri a semnalat că țările din regiune subestimează efectele pe termen lung ale accidentului, constatând că între 1990 și 2004 peste 200 de mii de oameni au avut de suferit de pe urma exploziei de la Cernobîl.