Euristica educațională aproape că ține de viitorologie, sau, altfel spus, de acea abilitate de a prezice cu acuratețe forma mentală a „populațiilor nenăscute”. Filosofii sociali, mereu mai cutezători ca media semenilor, au speculat asupra posibilității de a determina conștient cursul evoluției societale prin controlul asupra agenților educaționali.
Platon
Filosofia politică a lui Platon se bazează, la rigoare, pe această afirmație. Erasmus, unul din cei mai înțelepți filosofi educaționali, pare întru totul de acord cu Platon atunci când spune: „dați-mi pentru câțiva ani controlul asupra educației și voi fi de acord să transform lumea”. Ambii au fost conștienți de dificultatea de a schimba ceva fundamental în psihologia populațiilor adulte. În Republica, de pildă, Platon acceptă imposibilitatea de a-i convinge pe oamenii cu care începe noul stat, dar crede că fiii acestora și generațiile succesive pot fi învățate să creadă în proiect.
Liderii sovietici erau conștienți de acest fapt și, deși nu neglijau problema populației adulte, și-au îndreptat eforturile propagandistice asupra copiilor. Într-unul din primele discursuri de după Revoluția din octombrie, Lenin spunea: „dați-mi 5 ani să educ copiii iar semințele semănate nu vor mai fi distruse”. În scopul consacrării acestei noi ordini sociale, liderii Revoluției au reorganizat întregul sistem educațional, de sus până jos, atașându-i orice mijloc exterior: ziare, filme, radio, artă, literatură, cluburi, școli de întreprindere, organizații de pionieri, octombriști, etc. Împotriva părerii occidentalilor despre libertatea învățăturii, educatorul sovietic vine și spune că educația n-a fost nicicând liberă, că eliminarea politicii din școală este pură ipocrizie, că psihologia rezultantă a copilului va reflecta în mod invariabil psihologia clasei care deține mijloacele de producție.
Când comuniștii chinezi vorbesc despre literatura revoluționară, distingând-o de cea tradițională sau de cea de la „4 mai”, ei spun, de fapt, cu subiect și predicat, că este una marxistă. Pentru a înțelege și mai bine diferența dintre sistemele educaționale, fie ele și calibrate pe teme comune, vedem cum conceptul de egalitate (între sexe, clase, poate chiar națiuni) reprezintă un argument esențial în toată literatura chineză pentru copii anterioară anului 1949: când scriitorii „4 mai” și cei comuniști vorbeau despre inegalitățile dintre bogați și săraci (oameni sau națiuni), ei descriau o prăpastie între viziune și realitate tocmai pentru a o închide. Dar în vreme ce literatura „4 mai” se vădea a fi descriptivă, cea comunistă era, din contră, prescriptivă: analiza în termeni de clasă sofisticați și promova lupta de clasă armată.
Celebrul autor chinez pentru copii, Zhang Tiany, membru al partidului comunist maoist și al Ligii Scriitorilor de Stânga, publică povestirea Albina și câștigă fulgerător faima de scriitor educațional. Basmul cu pricina se prezintă ca o serie de scrisori (redactate ca și cum ar fi fost scrise de copii, cu tot cu greșelile gramaticale plauzibile) ale unui tânăr băiat de țară către sora lui mai mare aflată la oraș. Băiatul își începe relatările cu evenimente cotidiene, incluzând aici o dispută școlărească între „Cap Pătrat”, fiul unui om bogat din Shanghai, care deține 12 mii de stupi cu albine italienești, și băieții locali, care susțin că albinele mănâncă recoltele satului. Părinții decid să meargă la yamen (oficiul birocrației locale) pentru a-i cere funcționarului să mute stupii. Totodată, tinerii băieți de țară se înarmează și ei, în secret, cu bețe și pietre. Intră în orașul-reședință și sunt ținuți multă vreme în așteptarea momentului în care vor vorbi, în sfârșit, cu înaltul funcționar—asta li se pare băieților o veșnicie. Iar când, în cele din urmă, enervați și sastisiți, încearcă să pătrundă cu forța la funcționar, soldații încep să tragă în mulțime și îi arestează pe mulți dintre cei prezenți, inclusiv pe tatăl băiatului-narator și pe fratele său mai mare.
Cititorul va ști însă că întreg conflictul a fost iscat de ignoranța abisală a ambelor părți: albinele fertilizează recoltele, nu le mănâncă. Având o bogată experiență de învățător, Tiany știe cum să exacerbeze copilăria din copii (sic). Toate astea, în vreme ce substratul social este parte intrinsecă din firul narativ: prin intermediul ochilor naivi ai unui copil de țară ies la suprafață birocrația leneșă districtuală, evazivă, prost-informată, dar, totodată, una aflată mână în mână cu cei bogați și susținută de trupe militarizate...
Literatura pentru copii din Rusia comunistă este cu mult mai directă și prea puțin subtilă. Scopul ei este cât se poate de evident: ea glorifică mașinăria și găsește în asta substitutul perfect al vechilor basme „burgheze”. Aceeași literatură pare că ia cumva peste picior romantismul vechii Rusii, superstițiile și religiozitatea exacerbată. În schimb, se pune accent pe solidaritate și pe valoarea muncii, pe traiul cooperativist și colectivist sub noul stindard al unei lumi complet transformate.
Cu toate acestea, într-un mod care poate părea bizar, pletora de elemente propagandistice nu a împiedicat acest tip de literatură din a deveni o foarte vioaie și frumoasă artă. Desfătările estetice erau la rându-le complinite de ilustrații cât se poate de atrăgătoare: a se vedea și desenele cu care artistul grafic sovietic, Vladimir Lebedev, acompania literatura pentru copii produsă de un Samuil Marshak (considerat de Gorki drept fondatorul literaturii sovietice pentru copii). Poate că spre deosebire de alte țări comuniste, Rusia sovietică a reușit să implice în cel mai înalt grad pleiada sa de scriitori și artiști în această mega-campanie de educare a tineretului. Pe de altă parte, se prea poate ca ei înșiși să fi găsit aici—în literatura pentru copii și toate celelalte arte dedicate acestora—un loc cât de cât sigur, în care propaganda să nu le poată afecta total condiția artistică. Este însă doar o speculație, sunt convins că pot fi găsite exemple atât pro, cât și contra.
Mă gândesc acum și la Gellu Naum, cel care după 1947—după ce grupul suprarealiștilor de la București s-a destrămat și cei mai mulți dintre ei au luat calea exilului—a reușit cumva să-și protejeze etosul artistic prin refugiul în literatura pentru copii. Evident, Naum a publicat și câte ceva în linia realismului socialist, dar abia prin Cartea cu Apolodor a reușit să-și păstreze, cât de cât, echilibrul artistic. Se înțelege poate de la sine că doar după ce sturm und drang-ul primelor decenii revoluționare a trecut, atmosfera creativă a devenit sensibil mai favorabilă... și cam peste tot!
Probabil că literatura comunistă pentru copii (rusă/sovietică, chineză, est-germană, românească etc.) rămâne una din puținele dovezi de creativitate a mașinăriei propagandistice. Ea apare la interfața dintre perversitatea doctrinară și neprihănirea destinatarilor. În atare situație, temele centrale ale propagandei nu mai trebuie să convingă, ci doar să formeze. Nu să distrugă, ci să cultive. Iar pentru asta e nevoie de multă, multă psihologie și imaginație. Nu facem aici apologii, doar constatăm. Desenele lui Vladimir Lebedev sunt foarte cool. Atât de cool încât au fost expuse la MoMA...