Pe 19 martie 1965, murise Gheorghe Gheorghiu-Dej. Succesorul său, Nicolae Ceaușescu, era cunoscut drept un înfocat stalinist. Antisovietic, se susținea printre cei informați, dar nu mai puțin dogmatic.
Un grup de studenți din anul doi la Filosofie, între care cei mai activi erau Stelian Traian Văsar, Octavian Nicolae, Mihai Turcu și Iulian Bădin (tatăl ziaristului Andrei Bădin), vorbeau multe, puneau întrebări în seminar, erau liderii informali ai unei studențimi tăcute și timorate.
Într-adevăr, menținerea falsei conștiințe prin anestezie morală nu servește nimănui. Au existat călăi, dar și eroi. Să nu-i confundăm. S-a vorbit în anii din urmă despre capitularea unor profesori, ca și despre culpabilele lor tăceri din anii mai recenți, când nu i-a împiedicat nimeni și nimic să vorbească, să depună mărturie pentru oroarea din 1965 (și nu numai). Între aceștia, Ion Ianoși (1928–2016).
Nu știm exact ce rol a jucat. Probabil, unul pasiv, de spectator înspăimântat. Însă, să fie clar, aceea nu era o „reuniune”, ci o înscenare odioasă. Pe de altă parte, când mă gândesc cum a fost tratat Mircea Mihăieș pentru că a îndrăznit să spună câteva adevăruri factuale despre dl. Ianoși, încă mă cutremur. Dl. Ianoși s-a dus dintre noi, dar ca fost activist la secția cultură a CC al PMR (1955–1965), ar fi trebuit să iasă după 1989 să spună ce s-a întâmplat atunci. Ce motive a avut să-și mențină ciudata tăcere până la finalul vieții?
Din câte știu, în prima fază, Ianoși a fost de partea studenților, apoi a capitulat. Cât de mult? Cu ce preț? Unde mai sunt foștii colegi ai victimelor, poate și din ani mai mari, unii dintre ei figuri publice în România postcomunistă? De ce au tăcut și tac (cei care mai sunt în viață)?
Decan al facultății era Tudor Bugnariu, ilegalist faimos, vedetă, împreună cu sora sa Zoe, a unui proces al antifasciștilor în anii ’30, la Cluj, iar secretar de partid pe facultate, Constantin Nicuță, proaspăt reîntors de la Paris, unde fusese ambasador și condusese acțiunea de privare a lui Vintilă Horia de Premiul Goncourt. Ieșean, specialist în Max Weber, avea pete în dosar.
Conferențiase pe frontul de răsărit. Devenise mai catolic decât Papa. Drept care a ajuns militant activ în ARLUS, ministru adjunct al învățământului, diplomat comunist. Bugnariu era cunoscut pentru deschiderea sa către studenți. Era căsătorit cu Dorli, fiica lui Lucian Blaga. Pentru partid, era un personaj incomod. Tot incomod s-a dovedit a fi și secretarul de partid pe universitate, Haralambie Niculescu.
Mi-a scris la un moment dat, din Germania, Octavian Nicolae, supraviețuitor al grupului de studenți incriminați în oribilul proces din toamna anului 1965, construit de partid și de Securitate, cu sprijinul entuziast al UASR și al Ministerului Învățământului. S-au remarcat prin agresivitate unii colegi ai acuzaților, între care Iosif Boda.
Acțiunea a început în aprilie 1965, exact atunci când Ceaușescu îl înlocuia pe Drăghici de la conducerea Ministerului de Interne. Mai mulți studenți au fost invitați prin cărți poștale, trimise pe adresa căminului Grozăvești, să se prezinte la Miliția Capitalei (notați legătura dintre Miliție și Securitate). De acolo, au fost duși la diverse adrese din București.
Octavian Nicolae a fost dus la sediul Securității din strada Ștefan Furtună, colț cu Calea Plevnei. Anchetatorul lui s-a prezentat cu numele Goran, spunând că este văr cu fotbalistul Goran de la Brașov, pe atunci faimos.
Anchetele au durat din aprilie până în iunie 1965. Investigațiile au continuat și în perioada examenelor. Noaptea, aveau loc discuții, dimineața, studenții mergeau la examene. Se cercetau reacțiile studenților la declarația prin care PMR pretindea că se rupsese de Kremlin.
Declarația fusese urmată de lungi dezbateri, mai întâi cu activul de partid din Capitală, apoi cu colective din ministere, edituri, institute de cercetare. „Prelucrările” au fost conduse de activiști influenți, între care Alexandru Moghioroș, Emil Bodnăraș, Leonte Răutu și Ceaușescu.
Iată ce mi-a scris Octavian Nicolae: „Toate aceste ședințe de desovietizare s-au ținut în Aula Facultății de Drept, local în care își avea sediul și Facultatea de Filozofie, ceea ce ne-a permis să asistăm la multe dintre aceste dezbateri, ușile de la balcon fiind mereu deschise”.
Printre profesori se număra și Gh. Dolgu, economist important al regimului, unul dintre cei trei editori ai revistei Viața economică, în care s-a publicat răspunsul românesc la Planul Valev de întemeiere a unui complex economic suprastatal. Reacțiile eretice din 1964 erau astfel pedepsite în 1965.
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.