Repatrierea ofițerilor în 1918
După ce s-a convenit eliberarea prizonierilor între Puterile Centrale și România, la 23 martie 1918, comandanții lagărelor germane i-au înștiințat pe ofițerii români că aveau să fie trimiși în patrie. Cum au întâmpinat prizonierii vestea încheierii păcii între Centrali și România, dar mai ales anunțul privind repatrierea aflăm din memoriile unuia dintre ofițerii români aflați în lagărul Breesen. În acel moment, „cu toată febra şi slăbiciunea, am sărit din pat, mi-am strâns toate obiectele, castron, tacâmuri, cămaşa, batistele şi mantaua./ Câtă uşurare!/ O bucurie pe care nu o puteam înţelege încă./ Este vis, este realitate? Mergem în ţară?/ Ştirea aceasta răspândită în lagăr în mod atât de fulgerător mi-a dat noi puteri de viaţă./ Temperatura mea căzuse brusc. Cuvintele de «repatriere» şi ideea de libertate au şters din sufletul meu şi din trupul meu toate cutele suferinţelor./ Eram sănătos, eram fericit./ Nu am cuvinte să descriu această fericire. […]/ Ofiţerii din lagăr, care până acum erau îmbătrâniţi, stafidiţi la faţă, cu îmbrăcămintea zdrenţoasă, cu mantalele zbârcite, pe alocuri arse şi coapte de etuve, cu degetele picioarelor ieşite prin încălţăminte, mi se păreau de acum întineriţi, cu feţele frumoase şi cu privirile clare” (Ilie Stricatu).
Unii dintre prizonieri considerau că eliberarea lor era cauzată de teama germanilor de englezi, neascunzându-și o anume satisfacție la gândul că ulterior germanii aveau să ia locul românilor, în perimetrul de sârmă ghimpată. Prizonierilor li s-au schimbat banii de lagăr în mărci germane de stat, apoi și-au putut face bagajele. Înainte de repatriere, ofițerilor li s-au făcut percheziții. Erau confiscate caietele, însemnările, până și scrisorile. Eliberarea ofițerilor prizonieri aflați în lagăre risipite de-a lungul și de-a latul Germaniei a avut loc la date diferite. În privința câtorva lagăre avem fragmente de informații, care sunt utile pentru a ne face o imagine asupra felului în care a decurs repatrierea.
Cu bunurile strânse în boccele sau în geamantane, pe care le purtau în mâini sau pe umeri, escortați de ofițeri și soldați germani, ofițerii români de la Breesen s-au îndreptat spre gară. În timp ce străbăteau satul Breesen, românii le împărțeau pesmeți femeilor și copiilor germani, aceștia cerând să li se mai dea. Era un semn pentru toți că în Germania criza elementară era o realitate care afecta grav populația civilă. Îmbarcați în trenuri de clasa I și a II-a, trecând prin Austro-Ungaria, prizonierii au ajuns în teritoriul ocupat.
Ofițeri români prizonieri la Krefeld, Germania, 1918
În Gara de Nord din București, repatriații nu au fost lăsați să coboare din tren, în schimb doamnele și domnii de la Crucea Roșie le-au dat, cu acordul germanilor, pâine și cafea neagră. Trenul și-a continuat apoi drumul spre Mărășești, pe unde au trecut în Moldova cei care erau de aici sau aveau familiile refugiate în partea liberă a țării. Mărășeștiul era locul unde, la mijlocul lunii iulie 1918, se făcea schimbul de prizonieri între germani și români.
Prizonierilor de la Helmstedt li s-a spus la sfârșitul lunii mai 1918 că urmau să plece acasă luna următoare. Au pornit în două serii, prima pentru Muntenia, la 5 iunie 1918, a doua pentru Moldova, la 8 iunie 1918. Cei din Moldova au mers cu trenul, prin Ungaria, au trecut prin Timișoara, Caransebeș, apoi prin teritoriul ocupat. Foștii prizonieri români care se întorceau în țară, în iunie 1918, erau frapați să vadă fete românce la braț cu germanii, cum s-a întâmplat la Pitești. Bucureștiul li s-a părut un oraș străin. Erau steaguri ale Centralilor peste tot, uniforme germane numeroase, ofițeri germani la braț cu românce pe Calea Victoriei. Se vedea multă sărăcie în contrast cu mult lux, plus „stricăciunea” (în judecata unui moralist). Cei care aveau ca destinație Moldova au trecut prin Mărășești la 16 iunie 1918. Acolo avea loc predarea actelor de liberă trecere. Prizonierii nu își reprimau bucuria de a fi în „libera Moldovă”, singura parte de țară controlată de guvernul român, văzută în opoziție cu teritoriul ocupat de Centrali.
Ofițerii români prizonierii români din lagărul Gorgast au fost repatriați la 28 iunie 1918, în două serii. Prima serie era formată din ofițerii în rezervă din teritoriul ocupat, iar a doua din ofițerii în rezervă din Moldova și din toți ofițerii activi. Îmbarcați în tren, prizonierii au fost trimiși spre țară prin Breslau, apoi prin Oderberg. La 1 iulie 1918 ajungeau la Vârciorova.
Repatrierea trupei în 1918-1919
În cea mai mare parte, prizonierii români aflați în lagărele germane nu fuseseră repatriați până la încheierea generală a războiului în Europa, în noiembrie 1918. În pofida prevederilor din clauzele păcii separate, Germania întârzia eliberarea prizonierilor de război români, pretextând că avea nevoie de ei ca forță de muncă, pentru a o înlocui pe cea a propriilor cetățeni, concentrați în armată.
Situația nu avantaja decât Germania, care, în afară de faptul că se folosea de forța de muncă a prizonierilor români, obligase România să plătească pentru întreținerea acestora câte două mărci pe zi. Pe de o parte, era o practică percepută ca incorectă, iar, pe de altă parte, era un efort financiar considerabil pentru statul român, aflat oricum într-o situație extrem de dificilă. Când s-a semnat armistițiul între Germania și Aliați, în noiembrie 1918, erau în diferite locuri din Reich, la lucru, între 20.000 și 30.000 de prizonieri români. Alți prizonieri români se aflau în lagăre.
Întârzierea repatrierii a atras nemulțumiri între prizonierii români în noiembrie-decembrie 1918. O „fierbere” evidentă exista în noiembrie 1918 la Lamsdorf. Soldații știau că ofițerii români prizonieri fuseseră repatriați într-o proporție considerabilă în lunile anterioare, unii încă din primăvara anului 1918, și se considerau discriminați. Ei erau convinși că „boierii”, care îi trimiseseră la război cu doi ani înainte, se îngrijiseră numai de-ai lor, de cei bogați. Potrivit unor relatări, s-ar fi văzut steaguri roșii în lagăr, s-ar fi strigat „Jos Regele!”, „Trăiască Republica!”, „Moarte boierilor, capitaliștilor!” etc.
Ofițeri români la Krefeld, 1917. Gheorghe M. Ionescu în picioare, al treilea din stânga
Pentru a combate asemenea idei, unii dintre cei care aveau o anume influență între prizonieri au încercat să canalizeze nemulțumirile acestora într-o direcție națională. Tensiunile de clasă erau convertite în tensiune etnică. Un fost prizonier în lagărul Lamsdorf, preot militar, avea să scrie într-un raport după întoarcerea acasă: „N-am știut că scoți ura cu ură, ura ce aveau [soldații de rând, trupa] contra stăpânilor și boierilor o îndreptam contra rușilor și ungurilor. Se strângeau rândurile. Erau momente de delir”. Pentru repatrierea prizonierilor, în unele locuri s-au trimis vagoane din țară, în vreme ce germanii le-au dat repatriaților rații pentru drum.
În vederea clarificării situației prizonierilor români din Germania, Ministerul de Război al României avea să adopte o măsură de retorsiune. Au fost menținuți în captivitate românească 750 de militari germani din armata lui Mackensen, care fuseseră capturați în timpul retragerii din noiembrie 1918, după semnarea armistițiului.
La sfârșitul anului 1918, românii au constituit o comisie care urma să se deplaseze în Germania, pentru a gestiona problemele privindu-i pe prizonierii de război. Misiunea acestei comisii era să să stabilească împreună cu germanii și Aliații – se puneau speranțe mai ales în sprijinul francezilor – modalitățile de repatriere a prizonierilor români, să stabilească locurile unde puteau fi concentrați aceștia pentru o repatriere rapidă, să se îngrijească de ei – să-i alimenteze și să-i echipeze – până la intrarea în țară, să se îngrijească de hrana și transportul bolnavilor, să-i elibereze pe cei condamnați, să stabilească în ce lagăre muriseră români și să le stabilească identitatea, să se îngrijească de mormintele acestora.
Câteva date cu privire la numărul prizonierilor români repatriați din Germania în 1918-1919
Informațiile din arhivele românești referitoare la numărul prizonierilor români repatriați din Germania sunt neclare. Felul în care au fost întocmite documentele cu privire la prizonieri, în special în timpul războiului și în primii ani postbelici, după metode deficitare, plus lipsa de rigoare au cauzat numeroase erori în legătură cu repatriații din Reich. Chiar dacă acuratețea lor este discutabilă, câteva cifre puse în circulație de istorici merită măcar amintite.
Astfel, o situație a Direcției de Statistică din Ministerul de Război al României arată că până în iulie 1918 fuseseră repatriați din Germania 1.661 de ofițeri și 3.697 trupă. În schimb, din alte documente reiese că din Germania au fost repatriați după încheierea Convenției cu România, în martie 1918, și până la sfârșitul aceluiași an doar 1.850 de ofițeri și 1.020 grade inferioare. În condițiile prăbușirii armatelor Centrale, în toamna anului 1918, germanii au mai eliberat 324 de ofițeri și 47.777 grade inferioare.
Câteva mii de prizonieri români se aflau în teritoriile ocupate din Franța sau revendicate de aceasta. Nu mai puțin de 5.230 de români, grade inferioare, au fost eliberați de armatele aliate la sfârșitul anului 1918. Ei aveau să fie repatriați pe cale maritimă, prin porturile Marsilia și Toulon spre Constanța, în lunile februarie-mai 1919. Pentru repatrierea prizonierilor români din Alsacia și Lorena, după 11 noiembrie 1918, s-au făcut intervenții și din partea unor personalități franceze. Generalul Henri Mathias Berhtelot i-a scris în acest sens chiar mareșalului Ferdinand Foch, comandant general al armatelor Antantei pe Frontul de Vest în momentul capitulării Germaniei.
Potrivit altor surse, în primăvara anului 1919 au fost eliberați din lagărele germane, cu liste nominale, 1.218 ofițeri și 37.024 de grade inferioare români. Alți prizonieri români au fost identificați ca fugiți din lagăre în urma schimbărilor politice din Germania. Mulți dintre aceștia – 1.614 ofițeri și 6.000 grade inferioare – au fost recuperați prin stațiunile de etape aflate la Oderberg, Passau, Cracovia și Viena și repatriați fără liste nominale. Ultimul tren cu prizonieri români a plecat spre România la 21 iunie 1919.
Repatriații amintiți mai sus – în total peste 100.000 – se adăugau celor duși în teritoriul ocupat în 1917, invalizilor trimiși acasă în 1918 (2.191 de oameni) și prizonierilor aflați în Muntenia și Oltenia, care fuseseră eliberați fie în 1917-1918, mai ales țărani trimiși la muncile agricole, fie în noiembrie 1918, după reintrarea României în război, cei din urmă depășind cifra de 60.000.