Jurnal de Corespondent

În oglindă: A.U.R.- AfD

Partidele naţionalist-autoritare, Alianţa pentru Unirea Românilor (A.U.R.) şi Alternativa pentru Gerania (AfD)

Your browser doesn’t support HTML5

În oglindă: A.U.R.- AfD



În ultimele zile s-a tot scris despre partidul naţionalist-autoritar Alianţa pentru Unirea Românilor (A.U.R.) care a intrat în Parlamentul României, fiind votat de 9 la sută dintre alegători, inclusiv de mulţi moldoveni cu dublă cetăţenie.
Ascensiunea A.U.R. - privită dintr-o perspectivă mai largă, europeană şi internaţională - confirmă creşterea simpatiilor pentru soluţii naţionaliste, autoritare şi social-darwinist-populiste. Ofertele pentru aceste soluţii se află în reţetarul ideologic şi-n programele unor partide, organizaţii sau grupuri active în mai toate ţările Uniunii Europene.

Cît de apropiate sînt aceste la nivel discursiv şi strategic dovedesc acţiunile şi programele lor.

### Vezi și... ### Peripețiile lui George Simion în Republica Moldova

Similitudini evidente se desprind, de exemplu, chiar dintr-o sumară comparaţie a programelor partidelor naţionalist-autoritare, parlamentare, A.U.R. şi AfD – Alternativa pentru Germania. Diferenţele existente au la bază anumite tradiţii locale specifice şi particularităţi istorice fixate în discursuri distincte. În esenţa lor profundă, aceste discursuri care fac un recurs la istorie, se aseamănă şi dovedesc afinităţi tipice pentru partidele care se consideră formaţiuni anti-sistem. Abordarea necritică a istoriei se poate deduce atît din declaraţiile copreşedintelui A.U.R., George Simion, cît şi din cele ale ideologului AfD, Alexander Gauland.

Simion consideră personajele istorice de dreapta, Corneliu Codreanu, şeful organizaţiei extremiste de dreapta interbelice, şi Ion Antonescu, dictatorul militar fascist, drept nişte oameni „cu bune şi rele”.

Într-o cuvîntare rostită, în 2018, Gauland a bagatelizat perioada fascistă, afirmînd că în decursul a 1.000 de ani de succese ale istoriei germane, Hitler şi perioada nazistă constituie doar un „găinaţ” (adică un excrement de pasăre).

Desigur, ambele partide resping eticheta de extremist, încercînd să se prezinte ca formaţiuni care respectă pluralismul şi parlamentarismul democratic de tip occidental. În acelaşi timp, nu-şi ascund euroscepticismul, pledînd pentru o aşa numită Europă a patriilor. Conceptul, teoretizat iniţial de Noua dreaptă franceză, preluat mai tîrziu de către grupări, ca de exemplu, Mişcarea identitară, a fost inclus atît în programul A.U.R., cît şi în cel al AfD. În strînsă legătură cu acest concept xenofob se află ideea respingerii obsesive a multiculturalismului, considerat a fi o ideologie care subminează suveranitatea statelor naţionale.

Toate aceste formaţiuni au contribuit la fortificarea ideologică a A.U.R. şi s-au distins prin respingerea aşa-numitei corectitudini politice, a aşa numitei prese mainstream sau a globalizării, percepută ca o încercare de anihilare a naţiunilor, pusă la cale de forţe „oculte”.
În România a înflorit după 1990 un adevărat cartel conservator care a vehiculat în permanenţă ideea fixă a dizolvării naţionale de către forţe ostile. Din acest cartel al patrioţilor au făcut parte partide, grupuri, asociaţii, publicişti şi teoreticieni. „Patrioţii” acestui cartel (unii dintre ei au intrat acum în A.U.R.) au activat în gruparea neofascistă România Mare (PRM), alţii în efemera Uniune Democrat Creştină (UDC), în Mişcarea pentru România, în Partidul pentru Patrie (Totul pentru Ţară), Partidul Dreapta Naţională, Uniunea Forţelor de Dreapta (apoi Alternativa României şi Uniunea Forţelor de Dreapta), organizaţia Noua Dreaptă, devenită partid, Vatra Românească, PUNR, Asociaţia Rost ş.a.m.d. (Lista e cu mult mai lungă şi ar depăşi locul rezervat unui articol.) Toate aceste formaţiuni au contribuit la fortificarea ideologică a A.U.R. şi s-au distins prin respingerea aşa-numitei corectitudini politice, a aşa numitei prese mainstream sau a globalizării, percepută ca o încercare de anihilare a naţiunilor, pusă la cale de forţe „oculte”. Într-un text, semnat de Marcel Petrişor (fost UDC), apărut în revista Asociaţiei Rost (pepiniera ideologică a A.U.R.), acesta scria, în 2007, ceea ce crede şi noul partid parlamentar, coronasceptic: „Ne paşte o globalizare orweliană”, „ne trebuie o nouă elită. Demofilă, nu democrată”. (Termenul „demofilie” a fost creat de Nichifor Crainic, fost ministru în guvernul condus de Antonescu.) Această elită, scrie acelaşi autor, „trebuie sa-şi însuşească virtuţile unor soldaţi-monahi, precum odinioară cei care au jurat la catafalcul lui Moţa şi Marin”. (Moţa şi Marin au fost doi legionari care au căzut în războiul civil din Spania, unde s-au alăturat trupelor liderului fascist, Franco.)

Una dintre personalităţile influente ale AfD, Beatrix von Storch, provine tot dintr-o organizaţie fundamentalist creştină, ca şi Claudiu Târziu, copreşedinte A.U.R. şi editorul principal al revistei „Rost”. Corpuri doctrinare componente ale acestor grupuri sînt concepţiile privind aşa-zisa familie tradţională, anti-feminismul strident, respingerea educaţiei sexuale în şcoli şi homofobia.

Pe toate aceste elemente se sprijină şi doctrina A.U.R., sintetizată în programul partidului, în ceea ce se numeşte acolo „patru piloni: familia, patria, credința, libertatea.”

Autodefiniţia partidului AfD sună, în esenţă, la fel. „Noi formulăm alternative pentru o politică, chipurile, lipsită de alternative”. Acest citat din Statutul AfD exprimă pe deplin crezul partidelor anti-sistem care se agită pe scena politică europeană.