Dan C.Mihăilescu

Când mărinimoasa prietenie a Martei Petreu mi-a dăruit întreg „Estuar”-ul din nr. 2/2020 al revistei „Apostrof”, m-am bucurat mai puțin pentru mine și mai mult pentru Cristina Struțeanu, al cărei debut (octogenar, socotisem eu greșit pe atunci) cu titlul Clepsidra. Cei plecați, cei veniți, Editura Eikon 2019, tocmai mă încântase prin ritmul narațiunii autobiografice și stilistica nonșalantă. În finalul recenziei, văzând referințele la câteva personalități legendare ale ortodoxiei românești, îmi exprimam speranța într-o nouă apariție editorială a autoarei, pe care o vedeam posibilă, mărturisesc acum, la Sophia sau Doxologia. Tot atunci regretam absența CV-ului autoarei din deschiderea Clepsidrei... La puțin timp după textul din „Apostrof”, am primit încă două cărți din partea autoarei, însoțite de o scrisoare caligrafiată în fermecătoarea manieră din alte vremuri, dovadă de calofilie, sau mai degrabă de filocalie, cum bine ne îndeamnă să vedem lucrurile Costion Nicolescu.

Din CV-ul tipărit în Chiotitul (Eikon 2019), aflăm că autoarea, despre care nu știam până acum decât că este nepoata lui Ioan Slavici și mama „Băiuțeilor” Filip și Matei Florian, s-a născut în iunie 1944, a urmat cursurile Facultății de Filologie între 1962-1967 și a fost apoi profesor navetist, jurnalist de cotidian, secretar literar de teatru, bibliotecar municipal, realizator de emisiuni TV de etnologie, funcționar la un șantier, director de cămin cultural. A început să scrie după șaptezeci de ani și a debutat cu volumul Cai verzi la Editura Adenium. Din perspectiva volumului Chiotitul, semnificativă mi se pare colaborarea Cristinei Struțeanu la „Formula-As”, unde presupun că Sânziana Pop, semnatara încântătoarelor portrete-reportaj din „Luceafărul” de acum cincizeci de ani (uneori, împreună cu Gabriela Melinescu) va fi citit cu încântare notele de drum ale Cristinei Struțeanu din Apuseni în Mehedinți și până în Munții Dobrogei. Toate locurile de basm și povestașii împovărați de înțelepciune pitorească, precum Ioana și Valeria Râmbetea, Vasile Grigore Latiș din Lăpuș, Moș Toma Vișa din Boșorod, Vasilca Isaita din Vlașca, satul Letca, Moș Panait din Geogel-Apuseni, Ținutul Pădurenilor din Munții Poiana Ruscăi, Platoul Târșa din Munții Orăștiei, Șureanul, Drumul Uriașilor, până la Leorzeaua, urzelile lui Bată-l crucea și Ucigă-l toaca, culpele magice care duc la tăierea porcului de Ignat, proba mutismului de trei zile pentru vindecarea de boleșniță, întorsul apei și Fata Pădurii, sânzienele, popelnicele, ielele, Caii lui Sân-Toader, descântecele și făcutul de petrecanie sau darul deosebirii lucrurilor, toate acestea ne strămută în povestea lumii de demult istorisită de Tudor Pamfile și Simion Florea Marian.

Tot citind, mi-am închipuit-o pe Cristina Struțeanu în echipele monografismului sociologic patronat de profesorul Dimitrie Gusti, bună prietenă cu Ștefania Cristescu și Lena Constante, însoțindu-i pe Constantin Brăiloiu și Harry Brauner, pe Ernest Bernea și Anton Golopenția, ca să aflu acum informația esențială despre legătura sa afectivă și mai ales profesională cu Lucia („Lucica”) Apolzan, soția lui Horia Stranca, cuplu despre care găsim pagini tulburătoare în Chiotitul.

Cristina Struțeanu textuează așa cum își tricotează destinul Ariana Rosser-Macarie, așa cum horește cu noduri din Țara Lăpușului Grigore Leșe, așa cum fotografiază Emanuel Tânjală aceleași tărâmuri de basm ale Apusenilor. Toate chipurile și învățăturile bătrânilor întâlniți prin sate te fac să înțelegi o dată mai mult motivația profundului respect, vecin cu fascinația, cu care îi auzi pe monahii de la Athos pronunțând cuvântul „gheronda”. „Așa e-n Letca Nouă, sat îmbătrânit, țintuit în loc, împânzit de babe. Strașnice, dar le cam ia vântul. Când s-a încheiat colectivizarea, în Roșiorii de Vede și-n Letca au izbucnit flăcări. Femeile au pus foc, se știe. Mă uit la chipul Vasilcăi, hâtru dar și colțos, te taie cu privirea. Dar și cu pofta de viață. Clejani, cel cu lăutari vestiți, e aproape, de aici o fi fost și jocul care le scăpăra în picioare cândva”.

Uneori, o singură replică rezumă perfect un destin și o pildă pentru actualitate, ceea ce îmi evocă încă o dată reportajele de odinioară ale Sânzianei Pop, ca de pildă drumul la Centrul de copii cu dizabilități din Vulturești, cu acea memorabilă fetiță, care se prezenta astfel : „Eu sunt Lili Mailatescu poieta. Eu toată ziua plâng și scriu la poezii”.

Titlul cărții, Chiotitul, e oarecum echivalent cu maniera străveche de a transmite informații prin focurile de pe dealuri, sfori de fum, echivalate aici de exploziile sonore ale tinerelor fete care chioteau peste dealuri numai veștile bune, pur și simplu de dragul împărtășirii bucuriilor comunitare. În antinomie cu frivolitatea chicotirii urbane, chiotitul țărănesc de veselie devine adevărată filozofie de viață, ceea ce mă face să o evoc din nou pe Ștefania Cristescu-Golopenția, cea pentru care descântecele, bocetele și riturile domestice echivalau etnologia și sociologia cu filozofia existenței. „Nu știu ce este mai întâi Cistina Struțeanu: un povestitor, un antropolog, un reporter. Din toate găsim câte ceva în carte, într-o inefabilă combinație rar de găsit”, recunoaște Christian Crăciun în entuziasta-i prefață și continuă: „Găsim astfel superstiții, ritualuri, credințe, obiceiuri uitate deja la vremea când le consemna reportera (vezi priveghiul vesel). Dar mai este ceva, în strânsă coexistență: lumea obiectelor, lighioanelor și a caselor. Ele alcătuiesc un tot. Senzorialitatea aurorală, percepția enormă a naturii, a calendarului ei secret, accesibil doar oamenilor aceia, țin tot de această etică a păstrării”.

Cum spunea Tușa Marița din Șureanu, „Chiotitul era dă veste, d-a bună. Cam cumu-i aulitul dă lupi dân haită, să știe fiecare unde-i altul de-al lui. Iar în noapte, chiotitu-i mai subțire, mai luung, mai spăimos, mai cu șuier. S-anunțăm ăli duhuri că nu ne-om teme. Să să teamă ele. Să fugă și fiarele, c-aici suntem ș-avem câini buni și botă, măciucă și curaj și inimă tare. D-asta chioteam. Și pă dată simțam cum mă-nfirip. Pă loc. Urca prin picioare o forță d-a tare ș-o simțam, zău așe. Urca din pământ, din stâncă, în mine. Ce-aș mai chioti ș-cum”.

Dacă pe o copertă a Chiotitului citeam rânduri de prețuire semnate de Sânziana Pop, Ioana Pârvulescu și Radu Ciobanu, în timp ce eu îmi închipuiam cartea citită cu entuziasm de Lena Constante și Ștefania Cristrescu, în schimb istoriile fantasmate în volumul Ananda Veranda (Eikon 2018) mi le închipui făcând deliciul deopotrivă Sandei Golopenția și Monicăi Pillat. Aici, dezinvoltura egoficțională și pasiunea etnografică lasă prim planul imaginației romantic-baroce cu inserții suprarealiste, întemeiate pe magia infantilă alchimico-jungiană cuplate cu Lewis Caroll, Tom Degețel și Micul Prinț, prezentările entuziaste de copertă fiind semnate acum de Adriana Bittel, Radu Ciobanu și Mirela Goldic. Abia acum înțelegi de-a binelea rolul de secretar literar al Crisitinei Struțeanu la Teatru „Țăndărică” (încă o legătură cu Lena Constante și monografismul gustian) și surâzi cu duioșie complice la cuvintele lui Matei Florian:

”Cristina Struțeanu e mama. Mama se trezea de dimineață și pleca la serviciu, la Teatrul «Țăndărică». Acolo urca pe scenă și îi întreba pe copii dacă știu ce poveste urma să înceapă. Și niciun copil nu știa, niciunul, în afară de noi, copiii ei. Mama știa deja toate poveștile din lume. Și ni le-a spus și nouă. În viața asta, nu cunosc bucurie mai mare”.

Presupun că în Ananda Veranda sunt cuprinse și povestirile cu „cai verzi” din volumul de debut septuagenar. Oricum, îmi place să cred că Magritte, Mondrian, Paul Klee și Picasso s-ar fi oferit cu plăcere să ilustreze asemenea fantasmagorii cu „lună zbanghie”, copaci cu rădăcini în cer, cu Turla și Turnul pe post de Eva și Adam, sau Ana și Manole, unde clopoțelul poate să devină alter ego-ul băiețelului și unde, în general, orice poate deveni oricând oricine și oricum. Aici, pietrele vorbesc, copacii se fac bulevarde, mortarul este mortul care garantează viața, iar totul se personifică și se însuflețește potrivit candorii inocente a sufletului copilăresc. Aici, lingurițele de argint zboară pe geam, farfuriile bombăne scorțoase, cuțitașele imberbe sar din sertar, aricii și iepurii scot din minți motanii și câinele, Ilie cizmarul face figură de Geppetto, un pantofior dansează într-o cutie muzicală de altădată, samovarul ține predici despre pacea dintre științe și Dumnezeu, iar mulțimea ceasurilor din casa unui ceasornicar capătă miez metafizic în coajă onirică. Cât despre ritmul narativ, iată un singur exemplu:

„Oalele și ulcelele, cratițele și crăticioarele se puseră pe trăncănit. Când în surdină, când cu ifos, își dădeau replici, ba simpatice, ba tăioase, după cum curgea vorbirea. Astfel că florile au început s-o ducă ceva mai bine. Își ciuleau urechiușele, care vor fi fost acelea. Era un fel de teatru special, precum cel radiofonic”.

În Ananda Veranda, aceeași autoare care îi evoca altădată cu smerenie pe Sofian Boghiu, Arsenie Boca și Iustin Pârvu face ca paltoanele să fugă de la garderobă pentru a umple sala de spectacol, în vreme ce crucile din cimitir anulează distanțele dintre bunici și nepoți. În același timp, basmele se întrețes cu fantezia onirică și îi pot încânta în egală măsură pe părinții paseiști și pe puștii internetici. În orice caz, firescul vrăjit de închipuire îi face să consune pe Creangă și Ispirescu, pe Exupéry și Alain Fournier, care se petrec voios în hora narativă a autoarei.

Pas de mai presupune ceva din viitorul bibliografic al Cristinei Struțeanu. În ce mă privește, aș citi cu bucurie o carte-dialog între mamă și fiii săi scriitori despre cum atârnă viața văzută de poveștile Păpușarului nevăzut.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

„Istorii urbane” este o nouă colecție a Editurii Corint, editură pentru care trecutul – național, european, universal, între 100 și 500 de ani – este de multă vreme obiectiv prioritar. Coordonatorul colecției este Adrian Majuru (n. 1968, cu doctorat în geografie umană, 2004, profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” , din 2014 directorul Muzeului Municipiului București), un antropolog care își află, și aici, locul ideal. Nu pot spune cu siguranță dacă albumul Cum se distrau românii odinioară, pe care l-am găsit la standul editurii la Târgul Gaudeamus din 2019 este o reeditare a cărții omonime din 2011, completată sau nu cu extrase din redutabila bibliografie de antropologie urbană a autorului cu titluri din 2007, 2009, 2017. În orice caz, ca istoric, sociolog și antropolog preocupat de studiul mentalităților, familiarizat în egală măsură cu arhivistica și etnopsihologia, frecventând asiduu evoluția legislației urbane, anuarele statistice și documentația cadastral-administrativă a orașului, fără a ocoli pitorescul memorialisticii și bogăția anecdotică dintotdeauna specifică Bucureștilor, Adrian Majuru este un nume cu credibilitate neîndoielnică.

Luat din scurt, la capitolul loisir, cred că fiecare iubitor al trecutului valah va cita la iuțeală mulțimea balurilor, vilegiaturismul, echitația și bătăile cu flori de la Șosea, iar din Cișmigiu patinajul, chioșcurile caritabile și tirul la porumbei. Inventarul lui Adrian Majuru este însă mult mai cuprinzător. Potrivit ierarhiei social-economice, evoluăm de-a lungul unei scale surprinzătoare între cluburile exclusiviste și Târgul Moșilor din Obor, trecând prin verile petrecute la conacul de la moșie, ori la Constanța, Karlsbad, Geneva, Dauville, Roma sau Balcic, iernile de schi la Clăbucet printre audiențe și audiții la Peleș, către cazinourile din Monte Carlo, lojile rezervate la Teatrul Mare, ciclism, automobilism și aviație, fără a uita reperele sacre ale boemei și nici ieșitul la iarbă verde al proletarilor în zilele de 1 și 10 Mai, cu mititeii, fleicile, berea și pelinul ce concurau vârtos meniurile somptuoase stropite din belșug dinspre Drăgășani la mesele din high life.

Aiuritoarea alternanță de apariții și dispariții ale mahalalelor, paralel cu varietatea fluxurilor etnic-profesionale (care au dus la segmente urbane de greci, evrei, armeni, aromâni, germani, bulgari, sârbi, albanezi, maghiari, italieni, tătari, țigani) au condus, după caz, la o mozaicare benefică, atomizare contraproductivă, uniformizare și osmoză socială, în vreme ce melting pot-ul etnic a îmbogățit, rafinat ori distorsionat arhaice mentalități autohtone, înrădăcinate în sărăcie, promiscuitate, anomie și indolență administrativă, cu tot cu acceptarea nonșalantă a adulterului, a divorțurilor, avorturilor, copiilor abandonați, mortalității infantile mereu avansate, cu analfabetism sanitar și igienic, uriașe falii discriminatorii ș.a.m.d.

În referințele lui Adrian Majuru, pe lângă bogatul material arhivistic, îi întâlnim pe Bacalbașa, Marsillac, Damé, C. Giurescu și George Potra, pe colonelul Popa Lumină, Victor Bilciurescu, N. Vătămanu, alături de Neagu Djuvara, N. T. Orășeanu și Dan Berindei, de la Ionnescu-Gion la Hagi-Moscu și Gheorghe Parussi, ceea ce face ca lectura să fie plăcut folositoare și pentru studiosul citind cu creionul la îndemână, ca și pentru lenevosul cufundat cu plăcere în fotoliu.

Loisir este un termen la fel de greu traductibil ca terroir, iar demersul de față dovedește din plin cât de searbăd și meschin este înțelesul cuvântului distracție din zilele noastre, pe lângă noblețea aristocratică, varietatea ludică și sportivitatea pasionată din vremurile trecute, când vânătoarea și colindarea muzeelor, turismul cultural european, universul domestic tabietliu amestecând pitoresc Occidentul și Orientul, dar și turful, speculația bancară, mania colecțiilor, alpinismul, ștrandurile se intersectau cu naturalețe și reciproc folos cu șvarțul, alvița, braga, șprițul, hergheliile lui Marghiloman, cramele lui Știrbey, berile lui Oppler, Luther și Bragadiru, ca să nu mai spun de scenele insolite în care modelul loisir-ului regal se poate regăsi adeseori până în ultimul sat de munte sau în grădinile urbane ale micii burghezii.

Sunt de conspectat copios capitolele „Casa la țară, de la medieval la modern”, „În weekend odinioară, excursie și vilegiatură”, „Bâlciuri, circuri și bufoni”, „Grădina din jurul casei și din jurul nostru”, „Dulcele la români”, dar în special tot ceea ce se leagă de relația periferie (mahalale) și centru. Aceasta pentru că „Segmentele de relief au influențat maniera de apariție a suburbiilor târgului. Multe dintre suburbii, chiar și mahalalele populate și aflate spre târg erau adesea izolate unele de altele prin vaste maidane, islazuri, mlaștini, lacuri, băltace, grinduri, păduri, terenuri cultivate cu legume, viță de vie și pomi fructiferi. Numele unora dintre ele au păstrat astfel trimiteri la o anumită particularitate a reliefului: Sf. Nicolae din Prund, Livedea Gospod, Izvor, Broșteni, Gorgani, Crângași, Oțetari, Batiștei, Stejarului, Salcia Trăznită, Bate Pește, Fântâna Boului, Schitul Măgureanului, Spirea din Deal etc.” Acestora li se pot adăuga zonele dedicate branșelor meșteșugărești, de unde Lipscani, Precupeții vechi, Blănari, Băcani, Cojocari, Scaune (de la butucii de tăiat carne), Orzari, Zlătari, Șelari, Scorțari, Mătăsari, Pieptănari, Ferentari ș.a.m.d. Încă un farmec al cărții rezidă în aducerea în contemporaneitate a vechilor obiceiuri de joc și relaxare. Așa ajungem de la spălatul rufelor și cailor în Dâmbovița la ștrandul Lido, ca reper literar al hărții sociale bucureștene, și de la datul în „dulapul” vechilor iarmaroace la caruselul, călușeii sau roata cea mare din Herăstrău.

Pentru Adrian Majuru, „Bucureștiul este un caz în care periferia a învins. A învins ajutată de impresionantul fond acultural, peste care s-au aruncat de-a valma tipare și modele împrumutate contextual, refuzându-se procesul transformărilor graduale. S-a crezut că mult mai acceptabilă este coabitarea între lux și mizerie, între oameni și câini, între colibe și palate, între burghez și cerșetor sau țiganul despuiat, între noroi sau praf și îmbrăcămintea elegantă”. În ciuda concluziilor amare, albumul rămâne unul reconfortant, grație dexterității asociative a autorului și mai ales bogăției iconografice, calitate care îl recomandă ca demnă pereche a cărților lui Emanuel Bădescu. Ne putem delecta, de pildă, cu imaginea locului de închiriere a birjelor în fața statuii lui Gh. Lazăr de la Universitate, cu fotografii de la Circul Krateyl, de la Ștrandul Kiseleff în 1940 sau de la Lido în 1936, paralel cu scăldatul colectiv în Dâmbovița la 1906. O „soarea” la ing. Dumitru Minovici în 1942 ne amintește că Adrian Majuru este și autorul binevenitei monografii Minovici – o sută de ani de pionierat (1870-1970), publicată în 2017.

Citirea acestui album în plină isterie planetară a pandemiei m-a făcut să mă gândesc o dată mai mult la binecuvântatul haz de necaz al strămoșilor noștri, pentru care războaiele, invaziile, molimele, catastrofele naturale, sărăcia și nemernicia ajungeau a fi tot atâtea prilejuri prin care ludicul utopiei sfidează vindecător catastrofismul distopic. Vorba lui Marin Sorescu, „De bine-de rău... e bine!”.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.