Dan C.Mihăilescu

Despre profesorul arhitect Aurelian Trișcu (1924-2018) am auzit de multe ori vorbindu-se respectuos la evenimentele organizate de Ordinul (și Uniunea) Arhitecților din România și l-am văzut citat cu venerație prin cărțile de arhitectură coordonate de Augustin Ioan cândva la Editura Paideia. Abia acum însă, după ce am citit intens participativ volumul Cuvinte și case apărut în 2007 la Editura Universității de Arhitectură „Ion Mincu”, am închis ochii și mi l-am închipuit pe Aurelian Trișcu însoțit de o strălucioare familie de spirite. Îl „văd” cu G. M. Cantacuzino la castelul din Florești-Prahova ori la Mogoșoaia, cu Horia Bernea, Horea Paștina și Părintele Iustin Marchiș la Stavropoleos, cu N. Șt. Noica, Alexandru și Raluca Beldiman pe Dealul Filaretului, cu Sofian Boghiu și Ioan Alexandru admirând melcul lui Antim de pe frontonul bisericii „Rugului aprins”, cu Paul Gherasim și Costion Nicolescu sub foișorul lui Dionisie de la Hurezi, ori împreună cu Olga Greceanu la Culele din Măldărești.

Încă de la prima pagină a cărții parcă îi simți pe toți aceștia pulsând consonant în stilistica filocalică a autorului.

„Dacă mai presus de case se află cerul și omul, binele și iubirea, pentru ce gândești atât de des la ele? Le crezi sanctuar pentru o parte din cer, pentru om, pentru iubire? Ori pentru că, asemenea altora mulți, te naști și mori (dacă ai noroc) într-o casă? Sau fiindcă îți amintești contururile încăperii în care te-ai trezit într-o dimineață de demult, în raza de soare din oglinda unui dulap Biedermayer. Bunica îți deschide ușa ca să te trezești în glumă și în lumină. Te face părtaș la o joacă pusă la cale. Descifrezi unghiuri știute, scrinul, perdeaua prinsă-n brățări lucitoare și dimineața care începe, ea însăși, să se plimbe prin cameră. Ani care au adunat în jocuri de oglinzi imagini prietene. Salonul cu pianină și fotolii, cu peretele mobil dintre ele, care se strângea armonică pentru a le transforma în sală de festivități. Și simigeria recreațiilor, aflată în colțul strîzii, cu aerul ei oriental. Alături, Dealul Mitropoliei și casele care urcau odată cu tine. Pe povârnișul încă neamenajat de la poalele clopotniței coborai cu sania, alături de copii printre care se afla și Jean d’Ormesson, după cum singur avea să povestească”.

E limpede că, vorbind de Biedermayer, la numele închipuite mai sus ar fi de adăugat eseurile autobiografice ale lui Virgil Nemoianu și monografismul impetuos al bănățeanului Anton Golopenția.

Aurelian Trișcu vorbește despre rolul formativ al spațiului (bine i-ar fi stat în sumarul acelui memorabil volum colectiv Casele vieților noastre, apărut în 2014 la Humanitas):

„Stăm într-o casă veche sau nouă, modestă sau exuberantă, la țară sau la oraș. Locuim într-un apartament de bloc, ori la curte, după cum se spune de la o vreme. Dar câți dintre noi își vor fi dând seama de potențialul discret al acestei locuințe? Calitățile pe care ea le ascunde exercită influențe profunde asupra fiecărei persoane și în mod special asupra copilului. Alte multe însușiri, deși esențiale, nu sunt luate în seamă. De pildă, relațiile sale cu natura. Sau mai ales valorile compozițional-arhitecturale: spațialitate și efecte de perspectivă, proporție și armonie, scară umană, ritm, mesaj, caracter, culoare. (...) S-ar cuveni să dăm mai multă atenție spațiului care ne înconjoară. Să observăm rolul habitatului ca mediu curent de viață începând de la adăpostul familial și până la aglomerația urbană”.

În chip logic, aș zice, de aici ajungem la Casa în Evanghelii, o sinteză a locurilor de popas și predicare ale Mântuitorului, pentru a veni în cele din urmă la Centrul „Sfântul Dimitrie”, de pe strada Matei Basarab, înființat de Fundația Stavropoleos pentru educarea și reintegrarea copiilor străzii.

Arhitectul admiră stilul brâncovenesc și relația osmotică dintre cultura naturii și natura culturii, fără a fi neapărat ostil noilor viziuni arhitecturale și tehnici de construcție, iar modul în care se raportează la duhul locului îl apropie în egală măsură de G. M. Cantacuzino și Andrei Pleșu.

Antologia Cuvinte și case cuprinde studii specializate, comunicări prezentate la colocviile Universității „Ion Mincu”, colaborări la volume colective europene, precum și articole apărute în diverse publicații, de la „Analele Sighet”, „Logia”, „Arhitectura”, „Scara”, „Arhitext Design” și „Transilvania”, până la „22”, „România liberă” și „Ziua”. Vedem cum volumetria, ingineria, legile edilitare, sociologia și tot ce ține de materialitatea construcției se transfigurează aproape metafizic precum cupola prin care nevăzutul ocrotește și lecuiește ispitele și încercările pământene. Pas cu pas, după ce vedem cum arhitectura înglobează istoria, geografia, estetica, mentalitățile și devine ecosistem dependent de secțiunea de aur, ne îndreptăm către simbolistica mistico-magică, în spiritul căreia Hölderlin spunea că „poetic locuiește omul acest pământ”. Adeseori, arhitectura și trăsăturile sale devin suport pentru mai buna înțelegere a unor alte sfere de valori. Astfel, amintind că ethos în grecește înseamnă locuință, Andrei Pleșu dădea o generoasă definiție: Etica e amenajarea lumii în vederea locuirii ei, e întemeierea unui spațiu în care sufletul să se poată simți ca și cum ar fi acasă.

Cartea lui Aurelian Trișcu redeșteaptă dorul de Voroneț, Moldovița, Agapia, Sucevița și Văratec, însă rămâne la fel de ispititoare când grupează fizionomii arhitecturale din Obor, de pe străzi ca Sf. Ștefan, Olari și Popa Rusu, Armenească, Știrbei Vodă, Praporgescu. E de ajuns o fotografie cu localul BCR strivind vizual frumusețea CEC-ului proiectat de Gottereau și a Lafayette-ului de odinioară, odată cu sufocarea perspectivei asupra legendarilor Lipscani, aceasta pusă în paralel cu exemplare rezolvări spațiale din Belgia și Anglia. Privirea lui G. M. Cantacuzino e de regăsit la Aurelian Trișcu când se apropie de Florența și Michelangelo, incursiune bine însoțită de câteva laudatio din stricta actualitate – pentru Sir Robert Mathew, Kisho Kurokawa și Radu Popa –, ca și în comentariile la pictura unor Sorin Dumitrescu și Ion Nicodim. Să nu omitem faptul că arhitectul a participat la mai multe expoziții ale Galeriei ”Catacomba”, ceea ce mă face să mi-l închipui și un familiar al grupului ”Prolog”. „Compari, spune el, descoperi tradiții îndepărtate sau autohtone, dar și o înnoire continuă în operele maeștrilor, pline de energie, confort, mister și muzicalitate”.

Pentru Aurelian Trișcu, „Învățătura este zidire și, în Evanghelii, cele ale zidirii cu prisosință se regăsesc în învățătură”. De multe ori, pulsația subiectiv-participativă se întrevede mai ales în citatele biblice, precum acesta: „Casa este omul și sufletul omului. Când spiritul necurat a ieșit din om, umblă prin locuri fără apă căutând odihnă și nu găsește. Atunci zice: Mă voi întoarce la casa mea de unde am ieșit”. (Matei 12, 43-44)

Evident că găsim în carte pledoarii convingătoare pentru lărgirea zonelor pietonale în spațiul urban, dar în special pentru restaurarea și revalorizarea patrimoniului. Aici, profesorul nu ezită să noteze laudativ o serie de nume și fapte pe care se poate miza: Mariana Angelescu (Biserica fortificată din Prejmer), Ioana Grigorescu (Mănăstirile Sucevița și Dragomirna, Biserica Densuș, Cetatea Făgărașului), Virgil Antonescu și Ion Scheletti (biserici de lemn din Maramureș), Ștefan Balș (Voroneț, Hurezi, Neamț, bisericile Sf. Gheorghe și Kretzulescu din București). Tot aici, din perspectiva activismului profesional e de citat admirația fățișă pentru Radu Popa: „A cerut autorităților din Alba-Iulia să protejeze situl arheologic din zona Cetății, care cuprinde vestigiile Palatului Guvernatorului Daciei Traiane, a fost sechestrat la Cuhea rugând îndelung localnicii să nu agreseze biserica de lemn înălțată de strămoșii lor în 1718, s-a dus în repetate rânduri la Sighișoara pentru a promova restaurarea ansamblului medieval și ca să oprească implicarea autoarei Casei Poporului în proiecte ce ar conduce la mutilarea – și aici! – a vechiului centru de la poalele Cetății”.

Ar fi avut acum 96 de ani abia împliniți. Închid iarăși ochii și mi-l închipui colindând fericit prin „arhitectura” dumnezeiască din Delta Văcăreștilor. Discret, așa cum îl evoca Andrei Pleșu, „era cordial fără excese «mediteraneene», prietenos fără emfază declarativă, atent la oameni și la împrejurări, fără solemnitate „metafizică”. (...) Îl vedeam adesea, alături de soția sa, la vreuna dintre conferințele Colegiului «Noua Europă»: avea nimbul «ascultătorului ideal»: receptiv, participativ, încurajator. S-a stins cum a și trăit: fără tapaj, fără ostentație, fără retorică... (...) Un om al duhului, al suflării care dă viață, al solidarității comunitare.”

Dan C. Mihăilescu

„Bran 1948

Părinții mei se instalaseră la Bran în 1943. Veneau de la București, unde trăiseră și unde ne născuserăm noi, cei trei copii. Vara mergeam fie la casa bunicii materne de la Negrileștii Tecuciului, fie la casa de vară a bunicilor paterni de la Bogza, sat din apropierea Râmnicului Sărat, uneori la mare, la Tuzla, alteori la Sinaia, în casa unor rude ori prieteni ai familiei. Mama acceptase propunerea Prințesei Ileana, erau prietene din copilărie, de a-i da o mână de ajutor la spitalul pe care-l înființase de curând la Bran pentru răniții care veneau de pe front. Tata lucra la o fabrică de avioane de lângă Brașov, căreia nu-i mai țin minte numele”.

Dacă ne putem închipui că fabrica de lângă Brașov era viitoarea I.A.R. Ghimbav, mai greu ne-ar fi fost să ne dăm seama că moșia bunicilor materni dinspre Tecuci îl avea ca personaj axial pe Gheorghe Jurgea-Negrilești, fermecătorul memorialist din Troica amintirilor. În schimb, după așa un început înțelegem imediat că, după 1948, acești brăneni cu origine socială nesănătoasă ar fi fost automat abonați la un traseu „vilegiaturistic” pe ruta Malmaison, Jilava, Pitești, Aiud, Periprava. În locul acestora, li s-a s-a fixat domiciliul forțat la Câmpulung-Muscel, unde familia Racovitză a locuit între 1949 și 1954. Oricum, celălalt bunic, generalul Mihai Racovitză-Cehan, avea să moară la Sighet în 1954, la 84 de ani, după doi ani de detenție.

Ștefan Racovitză s-a născut în 1936 la București. După episodul Bran, termină studiile liceale și Școala Pedagogică de Învățători la Câmpulung-Muscel, în 1954. Printre „bestiile moșierești” trimise acolo cu domiciliu obigatoriu, autorul îi pomenește pe „Dinu Noica, verii săi Bebe, Vlad și Iacovache Noica (căsătorit cu Puica, o frumoasă și simpatică doamnă blondă, olteancă, prieteni buni ai mamei și ai tatălui meu vitreg), Dinu Sighireanu, un domn Lambrino, Barbu și Nușa Filitti, familia Rizescu, cu copiii lor Ilina (azi Colorian) și Ionuț, Lenuța Olmazu, Ion și Ilinca Florescu, născută Stârcea, cu fiica lor Ioana, Robert Fornarache, tânărul Alexandru Paleologu, care se ascundea acolo sub numele de Ionel Crăifăleanu, Barbu și Ella Pantazi cu fiul lor Mihai...”.

Student la Facultatea de biologie a Universității din București, va fi exmatriculat în anul V, 1958, pentru origine socială nesănătoasă, formulă care pe atunci era considerată drept cancer social. Va lucra în construcții, în unități agricole și va termina facultatea în 1962. Lucrează ca profesor secundar de științe naturale și chimie la un liceu din preajma Bucureștilor, apoi geobotanist la Comitetul Geologic Român. După ce apucă să colaboreze în chip aproape miraculos la publicații științifice bucureștene, în 1968 intră prin concurs la redacția de știință a Televiziunii Române. Va fi dat afară din TVR de lumea lui Eugen Preda și „Ticu” Brateș (care ies ofiliți serios de aici), ca urmare a cererii de plecare din țară. La Geneva, după un an de supliniri în învățământul secundar, devine cercetător la Serviciul de cercetări pedagogice, cu masterat în 1988 la Facultatea de psihologie și științele educației a Universității din Geneva.

În 2010, când apăreau la Editura Curtea Veche, în seria „Actual” coordonată de Doina Jela, Scene din viața unui dușman de clasă, am optat, pentru cele câteva minute de emisiune televizată dedicată cărții lui Ștefan Racovitză, pentru un reducționism tendențios. Am lăsat deoparte binecunoscutele șicane profesionale și hărțuiri administrative ale celui cu dosar pătat, deși total inocent, cu tradiționalele umiliri la serviciile de cadre și episoadele de cenzură urmate de reeducări „la munca de jos”, și am preferat să citez imprecațiile împotriva corectitudinii politice cu care Ștefan Racovitză s-a întâlnit în tot spațiul francofon odată ce a reușit să obțină statutul de refugiat politic, în 1978.

Stabilit la Geneva, el găsește mediul pedagogic încă isterizat de rebeliunea sorbonardă din mai 1968, ecou, aceasta, al barbariilor profanatoare, anarhismului și egalitarismului eliticid din timpul Revoluției și Terorii vendeene. Omul proaspăt scăpat din chingile stalinismului și ceaușismului bucureștean nu poate fi decât oripilat de sechelele lozincii „C’est interdit d’interdire”, pe care le găsește la tot pasul în sistemul mediatic helvet:

„Cinstea, fidelitatea, familia și toate celelalte valori morale au ajuns aici doar «tâmpenii de uz general». I se reproșează celui în cauză că n-a fost prudent, nu că a încălcat niște valori morale. Mai nou, în cazul unor slujbe cum ar fi confirmarea religioasă a tinerilor protestanți la 15 ani, corala parohiei, inspirată de bisericile americane, cântă gospel-uri ritmate cu bătăi din palme și contorsiuni corporale. Primatul Bisericii Anglicane se face preș în fața fundamentalismului islamic, militând gălăgios pentru dreptul musulmanilor de a se judeca între ei potrivit legii coranice. Preoții homosexuali în sutane roz și delirele pedofile ale unor preoți catolici amatori de carne tânără, mușamalizate prompt de ierarhie, completează un tablou sumbru. Am prieteni vechi și buni, elvețieni sadea și atei, și catolici, și protestanți. Mai ales tinerii, când aud de cinste, familie, credință patrie, patriotism, cei mai mulți o iau la goană sau îmi râd în nas. (...) În toți anii în care am lucrat la Geneva am frecventat mulți sociologi. Pentru toți, aliați fără excepție la stânga, ori la stânga stângii, esențială era schimbarea (le changement), formula ușor amenajată a revizionistului Eduard Bernstein (secretarul lui Engels, n.n.), pentru care importantă nu era direcția spre care se îndrepta mișcarea muncitorească, ci mișcarea, devenită astfel scop în sine”.

Ca unul care am tradus în românește trei cărți de Jean-François Revel, admirația constant mărturisită de Ștefan Racovitză față de autorul Cunoașterii inutile nu putea decât să mă câștige și să mă determine să citez copios. Mi-l închipui citind cu aceeași jubilație cărțile lui Jean Sévilla, dar îmi imaginez totodată și plăcerea cu care l-ar cita astăzi oameni ca Bogdan Călinescu sau Sorin Lavric. Mă apucă groaza când mă gândesc cu ce ochi tulburați de furie neputincioasă va fi luat act de inconștiența anarhizantă a mișcării „vestelor galbene” de mai an și îi dau încă o dată dreptate lui Gelu Ionescu: „Corectitudinea politică nu-i stă în fire nici când scrie despre Occidentul de azi, nici când scrie despre România de azi sau despre cea lăsată în urmă cu peste treizeci de ani, și nici când scrie despre emigrația ce-l înconjoară”.

Recitite după zece ani, Scenele... lui Ștefan Racovitză impun prin omenescul relatării și impresionează prin firescul resemnării. Potrivit perspectivei personale de lectură, poți fi atras de rezistența la hărțuirile din stalinismul bucureștean, de umilințele inadecvării la fariseismul neutralismului occidental, ori de decepția produsă de noul său exil, de această dată în România post ’89, când autorul găsește o țară captivă ingineriei sociale proiectate de triada Iliescu-Brucan-C. V. Tudor, aproape aidoma anilor când „Scânteia” cerea împușcarea lui Iuliu Maniu.

Alt unghi de lectură poate să prefere istoria socială din casele de pe Dionisie Lupu colț cu Jules Michelet, Ion Câmpineanu, G-ral Budișteanu și în special a celei de pe strada Argentina, unde febrilitatea libertină a ceaiurilor dansante resuscita, în anii cincizeci, boema boierească de odinioară, compensând urâțeniile komunalkăi. Capitolul „Bairamuri și bridge” consună cu succes secvențelor asemănătoare din amintirile unor Alexandru Paleologu, Mihai Cantuniari, Ana-Maria Smighelschi, Puși Dinulescu sau Cristian Pepino. Toate acestea deschid o ispititoare comparație între palierele rezistenței antitotalitare: rezistența carcerală, cea haiducească din munți, rezistența din exil, dar și cea a trăirii boemei ca voluptuoasă conservare a normalității. Comparație riscantă, recunosc, dar nu mai puțin ispititoare pentru cine este încă dispus să gândească firescul fără grila agendei ideologice.

Regret că nu am citit volumul de debut publicat de Ștefan Racovitză la Editura Libra în 2005 (Cu mâinile de cap. Cronica cârcotașului), culegere de articole publicate în „Căminul românesc”, publicația trimestrială a Comunității românilor din Elveția, al cărei editor a fost Ștefan Racovitză timp de 16 ani, până în 2008. Numai împreună ele pot defini adevărata însemnătate a autorului pentru tot ce înseamnă o experință a exilului.

În sfârșit, nu pot lăsa nemenționate mărturisirile autorului despre contextul bucureștean din septembrie 1997, când Alexandru Paleologu îi propune să se înscrie în Jockey Club, „urmând ca el și Manole Filitti să-mi fie nași”. În același capitol, „Slăbiciuni, decepții și indignări”, citim cu încruntare scrisoarea lui Dan Amedeu Lăzărescu din 30 octombrie 2000 despre existența unui partid al alianței României cu Rusia, condus de Felicia Meleșcanu, și despre un PNL „comunizat de Valeriu Stoica și Quintus”, pe fundalul unui „adevărat război subteran în țara noastră între serviciile secrete rusești și CIA”. În ce-l privește pe Ștefan Racovitză, el va nota cu tristețe emisiunea de televiziune în care Cristian Tudor Popescu a fost „călăul fără glorie al lui Dan Amedeu Lăzărescu”. „Rolul de hienă sfâșiind în arenă un cadavru nu l-a înălțat pe CTP. Îmi imaginez zâmbetele unor Iliescu sau Pleșiță în fața televizorului...”

Umilit și exclus social și profesional din țară, inadecvat și considerat intrus ca azilant politic în Occident și re-înstrăinat acasă după 1990, Ștefan Racovitză rămâne din nou singur cu umbra și remușcările personale. Își regretă mai ales trecutul de jurnalist la Radio-Televiziunea Română:

„Au fost anii mei profesionali cei mai plini, pe alocuri exaltanți chiar, în care din păcate n-am reușit de la început să-mi pun problema prețului pe care eram obligat să-l plătesc. La început mi s-a părut suportabil. Luam intruziunile brutale ale cenzurii la modul minor. Cum nu am stofă de erou, nici de martir, reamintesc că anchetat sau închis nu știu ce aș fi făcut sub presiune, bătaie, ca să nu mai vorbesc de tortură. Știu însă că azi, așa cum mă cunosc acum, aș refuza un compromis de felul celui de atunci”.

Sinceritatea remușcării determină calitatea resemnării, astfel încât, în cele din urmă lecția nu este doar despre zilele de altădată, ci și pentru astăzi și mâine.