Emilian Galaicu-Păun

Se povesteşte că marele poet rus Boris Pasternak (laureat, în 1958, al Premiului Nobel pentru Literatură, la care a fost forţat – de către autorităţile sovietice – să renunţe) nu suporta să fie felicitat cu ocazia zilei de naştere, prietenii apropiaţi punându-i flori în cutia poştală cu o zi-două înainte sau după. La rându-mi, am lăsat să treacă două-trei zile pentru a răspunde, iată, la o întrebare ce nu mi-a fost adresată direct, dar pe care am luat-o „pe cont propriu”. „Ce putem face pentru promovarea operei lui Grigore Vieru?”, se interoga moderatorul unei emisiuni difuzate de postul de televiziune Moldova 1, iar cei doi invitaţi din studiou, dna Ana Bantoş şi dl Mircea V. Ciobanu, au venit fiecare cu tot felul de soluţii, care mai de care mai punctuale.

De precizat, înainte de toate, că emisiunea era dedicată unei triste aniversări – cea de a doua de la moartea poetului Grigore Vieru. (Între paranteze mă întreb câte televiziuni îşi mai aduc aminte de un alt mare dispărut, Vasile Vasilache – nu vorbesc neapărat de data morţii, ci de ziua lui de naştere, căci în vara acestui an autorul Poveştii cu cocoşul roşu ar fi împlinit 85 de ani...) Ei bine, cum poţi să vorbeşti obiectiv & critic la un parastas public, după ce că procesul de canonizare a poetului (monument pe Aleea Clasicilor; bulevardul ce-i poartă numele etc., etc.) a depăşit în rapiditate până şi beatificarea lui Ioan Paul II? Nu cumva aceste mese de pomenire live „se dau pe sticlă” tocmai pentru a evita adevăratele dezbateri, în care opera poetului ar urma să fie contextualizată – şi nu într-un cadru restrâns, al literelor dintre Prut şi Nistru, ci în contextul literaturii române contemporane?!

Scurt pe doi, iată ce aş fi răspuns, chiar şi neîntrebat, la întrebarea cu pricină („Ce putem face pentru promovarea operei lui Grigore Vieru?”): simplu, să promovăm literatura care se scrie la zi, prin editarea celor mai valoroase manuscrise ale autorilor contemporani, selectate în bază de concurs, ceea ce înseamnă continuitate a procesului literar. Calculul e cât se poate de simplu: doar o literatură & limbă (aici, şi cu sens de neam) vie este în stare să-şi „regenereze” clasicii, adevărat nu întotdeauna redându-ni-i la aceeaşi cotă valorică, unii ieşind mult mai diminuaţi la o relectură, alţii din contră ajungând în fruntea topului (cine dintre contemporanii lui Bacovia ar fi pariat pe faptul că autorul Plumb-ului va fi citat printre cei patru mari A-B-B-B interbelici, sau că va fi devansat, într-un sondaj de opinie recent, doar de Mihai Eminescu?). Or, în absenţa unei proces literar curent astfel de „regenerări” nu au nici un sens, şi asta deoarece citim & scriem contextual – cărţile & poeticele de autor sunt tot atâtea vase comunicante ce fac ca limbajul să se primenească, să nu se sclerozeze, iar odată cu el şi limba literară. Cum însă aceasta din urmă nu poate „creşte” (de la Ienăchiţă Văcărescu citire: „creşterea limbii româneşti/ şi-a patriei cinstire”) decât în condiţiile unei puneri în circuit a operelor create la zi (Nota Bene: mă întreb şi eu odată cu Cristina Timar: „care ar fi fost destinul literaturii române, dacă Ţiganiada (…) ar fi fost recunoscută ca operă de referinţă la momentul oportun?”, Vatra, nr. 12/2010), abia promovarea contemporanilor sporeşte şansele clasicilor de a fi recitiţi.

Acestea fiind spuse, afirm sus şi tare că editarea a 10 cărţi de poezie pe an (plus 2-3 debuturi), selectate de un juriu competent în baza unui concurs naţional, constituie o mai dreaptă cinstire a memoriei lui Grigore Vieru decât cele câteva monografii encomiastice, încropite de te miri cine (y compris, din texte plagiate!!!), ce i-au fost dedicate în ultimul timp. Odată menţinut, şi chiar aerisit procesul literar, fiţi siguri că se vor găsi editori care să se bată pentru drepturile lui Gr. Vieru, nu însă în condiţiile în care a fost publicat la Princeps Edit (mă refer la ediţia-mamut Taina care mă apără, scoasă cu puţin înainte de moartea poetului, şi care este un monument de amatorism editorial).

Cât despre praznicele on line, ce-ar fi să ne amintim de felul în care se comportau dacii la naşterea şi la moartea omului, dacă tot ne revendicăm din Decebal…

Suspansul – prelungit până-n ultima clipă – trebuie că a ţinut lumea literară cu sufletul la gură: cine dintre cei 5 nominalizaţi (îi dau în ordine alfabetică: Dinu Flămând, Ovidiu Genaru, Ion Mircea, Nicolae Prelipceanu şi Vasile Vlad) va deveni cel de al 20-lea laureat al Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, printre favoriţi numărându-se în primul rând Ion Mircea, secondat de Vasile Vlad şi Dinu Flămând, fără a-l uita pe Ovidiu Genaru. Altfel spus, juriul din acest an a avut o sarcină cu atât mai grea, cu cât tuscinci autori aparţin practic aceleiaşi generaţii, formând un compact „pachet de înaintare”. Nu-i mai puţin adevărat că vizibilitatea unora încă rămâne-n urma valorii operei propriu-zise (mă gândesc la Vasile Vlad şi Ovidiu Genaru), la fel cum acţiunile altora (îi am în vedere pe Nicolae Prelipceanu şi Dinu Flămând) mi se par puţin supraevaluate. Mărturisesc, îl şi vedeam deja pe Ion Mircea încoronat în catedrala Uspenia din Botoşani, mai cu seamă că ultimul număr al revistei „Poetic Internaţional” îl scotea în faţă (y compris, pe prima copertă), tocmai în vederea ceremoniei din 15 ianuarie, când noutatea a căzut: cel de-al 20-lea primus inter pares se numeşte Dinu Flămând.

Nu comentez decizia juriului, altminteri oarecum previzibilă – decât că le dau numele membrilor acestuia: acad. Nicolae Manolescu (preşedinte), Mircea Martin, Cornel Ungureanu, Ion Pop, Alexandru Călinescu –; ceea ce mi se pare important este premierea nu atât a unui poet, unul pe deplin afirmat, cât a unei direcţii, una dintre cele mai fertile şi cu bătaie lungă, a poeziei româneşti contemporane, şi anume cea impusă de revista clujeană „Echinox”, al cărei membru-fondator este laureatul din acest an. (Între paranteze fie spus, seria de „echinoxişti” premiaţi începea în 2009, cu poetul clujean Adrian Popescu; totodată, sibianul Ion Mircea se numără şi el printre membrii-fondatori ai „Echinox”-ului.) După „onirici” (niciodată nu voi osteni să le dau numele: Leonid Dimov, Virgil Mazilescu, Daniel Turcea, Emil Brumaru ş.a., ca să-i citez doar pe poeţi), iată-i pe „echinoxişti” influenţând decisiv canonul liric românesc. Cu riscul de a-mi supăra congenerii optzecişti, cred cu tărie că nu atât Cenaclul de Luni, ci „Echinox”-ul constituie proiectul cultural magistral al ultimelor decenii, tocmai datorită continuităţii pe care a asigurat-o în toţi aceşti ani (de la pe atunci tinerii profesori Marian Papahagi şi Ion Pop, trecând prin aripa ardeleană a generaţiei ’80, revista e preluată de generaţia ’90, acum fiind făcută de douămiişti). Într-un cuvânt, clipa astrală a „Echinox”-ului a venit iată, pentru cea de a doua oară, odată cu solstiţiul de iarnă.

Cât despre poetul Dinu Flămând, amintesc că dincolo de propriile volumele de versuri, publicate în ţară (Apeiron, 1971; Poezii, 1974; Altoiuri, 1976; Stare de asediu, 1983; Viaţă de probă, 1998; Tags, 2002; Frigul intermediar, 2006 ş.a.) şi străinătate (Estado de sitio, Madrid, 1983; Poeme în apnee/ Poèmes en apnée, Paris, 2004; Exisă oare viaţă înainte de moarte?/ Haverá vida antes da morte?, ed. bilingvă, Porto, 2007; La luce delle pietre, Antologia 1998-2009 , Bari, 2010 ş.a.), acesta este şi un apreciat traducător, de-ar fi să citez tălmăcirile sale din Fernando Pessoa, Jorge Luis Borges, Philippe Sollers, Samuel Beckett, Umberto Sba ş.a.
Închei aici, nu înainte de a invita în scenă poetul laureat:

* * * * * * *
Dinu FLĂMÂND

Moartea bătrânului

De acum înainte ceasurile din camera lui
încep să fie întoarse de alte mâini,
de acum înainte lucrurile din casa veche
vor fi înghesuite prin alte case.

În timp ce murmură prin preajma lui oameni
cu glas de oameni,
fălcile lui sunt legate – de frică
să nu ne dezvăluie un secret al timpului.

De acum înainte teama de moarte se-ndepărtează
pentru că el îşi asumă moartea,
dar revine şi mai neaşteptată, din aceeaşi pricină tocmai.
Cei care l-au văzut gol şi pur
l-au ajutat să-şi îmbrace ultima cămaşă,
mai tinerii au aflat pentru prima dată
cât de greu intră o mână ţeapănă-n mânecă.

Nu se ştie dacă ultimul său gând s-a stins,
ori dacă mai pulsează cu un vag plictis.
Mâini zorite-l aşează acum sub lespede
ca pe un snop de cânepă la topit.

Se mai crede că sufletul e o piatră aruncată spre cer;
ca dovadă: norii se răspândesc în cercuri…