Motto: „... Românul, cînd se necăjeşte rău, ori pe un lucru neînsufleţit, ori pe o fiinţă vie, absolut indiferent de categorie şi specie, raportează ori, mai exact, trimite acel lucru sau acea fiinţă la originea lui naturală. Nu ştiu dacă cetitorul a luat seama de profunzimea filosofică cuprinsă în acea formulă...”
Paul Zarifopol, Registrul Ideilor Gingaşe
Omul este un animal verbivor.
Chiar şi atunci cînd tace — sau mai ales atunci —, el rumegă cuvinte. Nu ţin saţ, poate de aceea omul nu se mai satură de vorbit. Capul lui Orpheus care, aruncat în apele rîului Hebrus, continua să cînte — iată un simbol, pe cît de insolit, la prima vedere, pe-atît de uzitat, din perspectivă istorică (îl vom reîntîlni, sub alt nume şi-n alt loc, în Infernul lui Dante, cîntul al XXVIII-lea, versurile 118-142: „Văzui un trunchi fără de cap, şi-mi pare/ că şi-azi îl văd, şi singur îl văzui/ umblînd şi el ca şi-alţii orişicare.// Ţinea de păr în mînă capul lui,/ cum porţi un felinar în mîna vie,/ iar capul ne-a văzut şi-a scos un hui!// (...) Cînd drept sub poala punţii-a fost, apoi,/ ne-ntinse capu-n mîna ridicată/ spre-a-i face glasul mai vecin cu noi,// şi-a zis...”, apoi în Hamlet, sub înfăţişarea “sărmanului Yorick” care, chiar dacă nu vociferează, îi inspiră prinţului — acum pe post de purtător de cuvînt al... hîrcii — un monolog antologic; exemplele ar putea continua...). Va fi nevoie de “mîna care eliberează cuvîntul” (Andre Leroi-Gourhan, Le Geste et la Parole), pentru ca omul să nu se înece în torentul verbal, să nu-l ia gura pe dinainte, sau, de ce nu?, să înveţe a domoli stihia limbii.
Scrierea, ca o lăsare de sînge... începe prin dezvirginarea limbajului, dacă nu cumva acesta şi-a pierdut inocenţa încă-n poezia populară orală, pe cînd mîndra privea stelele, badea floricelele (doar două exemple — dar ce exemple! —, unul metafizic: „Auleo, Mărie tu,/ Cum asara... şi azi nu?!” şi altul cît se poate de fizic: „Pizda me e ca o cute/ Oi muri, nu m-oi mai fute”).
N-au trecut nici două decenii de la celebra replică a unei telespectatoare sovietice ofticată pe modul de viaţă american — „V Sovetskom Soiuze sexa net!”1 —, că iată s-a şi ridicat o generaţie ce-şi revendică, sus şi tare, cvasi-monopolul literaturii „de şliţ”: de bună seamă, douămiiştii noştri au ieşit, asemeni prozei clasice ruse din Mantaua lui Gogol, dintr-un poem al lui Dumitru Crudu, mai exact din ultimele două versuri, altminteri absolut memorabile: „iar întunericul să ţi se dezgolească în faţă/ de peste tot ca o imensă pizdă de fecioară” (cu o intuiţie ce a mers la fix, Eugen Lungu îşi încheia antologia optzecistă Portret de grup chiar cu aceste versuri, trasînd astfel frontiera între o generaţie prin excelenţă livrescă, a „şoarecilor de bibliotecă”, şi alta a băieţilor de cartier, al cărei manifest pare a fi Pizdeţ-ul lui Alexandru Vaculovski). Că s-a scris şi pînă la fracturişti poezie-n „puţa goală”, şi încă de către marii clasici — suficient să-l citez pe Eminescu: „Toate fiinţele-ar fi nule/ fără pizde, fără pule” —, sau de clasicii în viaţă — a se vedea Infernala comedie a „îngerului jongler Emil Brumaru”, datînd din 1978 (Sic!), dar apărînd în volum abia în 2005, la Editura Brumar —, iată un adevăr pe care opinia publică îl ignoră, din necunoaştere sau cu bună ştiinţă. Ceea ce mi se pare de-o ipocrizie fără margini: de la o vreme trăim cu toţii „pe uliţa mare”, dar avem pretenţia să ni se gutenbergrăiască „pe uliţa mică”. Chiar dacă, sub presiunea limbii vorbite, ultima redută a puritanismului lingvistic a căzut, odată cu editarea dicţionarului Şăineanu...
Două mari descoperiri — teoria relativităţii şi psihanaliza — marchează a jamais secolul XX; dacă prima este pusă în practică în august ‘45, prin detonarea bombei atomice, cea de-a doua se va manifesta plenar odată cu revoluţia sexuală din anii ‘60 (deloc gratuit, paralelismul: odată debarcat în SUA, pentru o serie de conferinţe ce aveau să-i răspîndească învăţătura în Lumea Nouă, Freud i-ar fi spus companionului său, în timp ce vameşii îi „scuturau” bagajul... intelectual: „Habar n-au ce bombă purtăm cu noi în geantă”). Şi una şi alta vor schimba lumea din temelii; exterioară, cea dintîi, marcînd însă conştiinţele; interioară, ultima, cu puternice răbufniri în afară, la un moment dat. (Între paranteze fie spus, dacă ulterior Albert Einstein a militat împotriva proliferării armelor nucleare, este greu, dacă nu chiar imposibil, să ni-l imaginăm pe Sigmund Freud campion al moralei creştine...) Înzestrată cu asemenea achiziţii majore, omenirea a trebuit să înveţe a trăi cu ele: centralele atomice, pe de-o pare, şi producţia X (XX, XXX), pe de-alta, constituie — în linii mari — derivatele „paşnice” ale celor doi djinni scăpaţi din eprubete. Deloc întîmplător că şi-au dau mîinile, djinnii, în persoana cîtorva iluştri preşedinţi ai SUA — patria lui Henry Miller, nu?! dar şi a Raportului Kinsey (Comportamentul sexual al bărbatului, 1948; Comportamentul sexual al femeii, 1953) —, de la John Fitzgerald Kennedy la Bill Clinton, ca şi a unor secretari generali ai PCUS (Brejnev, bunăoară); puterea şi potenţa fac casă bună! (Se înţelege de la sine, nu-i vorba de uniunea consfinţită de (a)lege(ri), dintre Părintele Naţiunii şi Patria-Mamă...) Diminuarea uneia duce la scăderea celeilalte, şi/sau invers; altfel spus, mai pe şleau: atunci cînd Bill Clinton dădea muie în Biroul Oral, pardon Oval, unei stagiare de la Casa Albă, Boris Elţin se mulţumea să-şi ciupească de fund secretarele menopauzate. „Pociuvstvuite razniţu2!” În ciuda unei puternice tradiţii puritante, America rămîne Pămîntul Făgăduinţei psihanalitice, ţara în care s-a născut mişcarea beat (suficient să amintim de acţiunea de protest — în pat!!! — împotriva războiului rece, a lui John Lennon & Yoko Ono, tot ei apărînd în pielea goală pe coperta unui album de balade lirice), la fel cum, la celălalt capăt, URSS este bastionul bigotismului pudibond, chiar dacă, în ‘18, a început prin abolirea moralei sexuale burgheze (merită toată atenţia teoria „paharului de apă”, a însetatei de sex Inessa Armand, metresa lui Lenin). Era de aşteptat, aşadar, ca dezinhibarea limbajului — la noi — să vină dinspre Răsărit, dar şi de peste Ocean...
Pourtant, anume Bătrînul Continent este leagănul libertinajului şi, respectiv, al puritanismului fără margini. Pe de-o parte, toate acele madone dezvelindu-şi sînii & coapsele, în frescele acoperind bolţile catedralelor, dar şi în scris (să ridice mîna cine nu a citit Decameron-ul; cu toate acestea, Decameron-ul nu poate fi numit „carte de citit cu o singură mînă"); pe de-alta, angajarea unor pictori, supranumiţi cu maliţiozitate „şliţari”, care să acopere ceea ce nu trebuia de-acum înainte văzut, de exemplu în frescele lui Michelangelo. (Între paranteze amintim că totul se compensează, într-un fel sau altul: bunăoară, cînd doamnele de la Curte purtau rochii pînă la pămînt, era de bon ton să-şi expună, într-un decolteu generos, gurguiele pudrate ale sînilor...) Adevărată revoluţie culturală, reprezentarea realistă a corpului uman, în nuditatea sa de după căderea-n păcat, constituie o miză importantă, de la Renaştere încoace. Şi limbajul, în ce măsură dă socoteală de identitatea sexuală a personajului/a creatorului (încercaţi să citiţi pe roluri Cîntarea cîntărilor, pentru început)? Cu alte cuvinte, „textul are o formă omenească, este o figură, o anagramă a corpului?” (Roland Barthes). „Da, dar a corpului nostru erotic”, vine răspunsul semioticianului francez, care ţine să precizeze: „Plăcerea textului ar fi ireductibilă la funcţionarea sa gramaticală, aşa cum plăcerea corpului e ireductibilă la nevoia fiziologică”. Nimic de zis, o scriitură asexuată este tot ce poate fi mai penibil în literatură, dat fiind „formidabilul revers al scriiturii, desfătarea”. Or, creatorul este şi un croitor (ierte-mi-se jocul de cuvinte) ce se îngrijeşte de „garderoba” textului; cineva coase dessous-uri, altcineva rochii de seară. Fiindcă nu se poate trage rochia de seară de-a dreptul pe trupul gol, decît dacă te numeşti Marilyn Monroe şi cînţi la ziua de naştere a preşedintelui Kennedy...
Ca să rămînem încă puţin în universul „garderobei”: atît revoluţia lui Sade, în ale limbajului, cît şi cea a lui Yves Saint-Laurent, în ale modei, ţin de... haute couture. La Sade, „mesaje pornografice se mulează în fraze atît de pure încît le-ai putea lua drept exemple de gramatică” (R. Barthes); la Y.S-L., hainele, unele vaporoase, pun în valoare corpul de bucurie supremă al femeii. Şi într-un caz şi-n altul, „totul se joacă, totul se juisează la prima vedere”. Poezia este cea mai aproape, prin însăşi natura ei, de această punere în scenă a unei apariţii-dispariţii, hai s-o numim convenţional script-tease. „— Ah, îi zice el cu dorul,/ Lasă-ţi haina ta regală;/ Gol în ochii-ţi văd amorul —/ Ah, arată-mi-te goală./ Atunci ea roşind se pleacă/ Şi sta piepţii să-şi desfacă/ Şi din sponci desprinde haina/ Şi în lună se dezbracă,/ Dezvelind taină cu taină” (Eminescu, Miron şi Frumoasa fără corp) sau: „Şi-a dezvelit sărind/ Bujorul negru şi fetia./ Parcă s-a deschis şi s-a închis cutia/ Unui giuvaer, de sînge./ Aş pune gura şi aş strînge” (Tudor Arghezi, Rada), sau: „Dansează! se aude dinăuntru ca tunetul glasul Domnului,/ şi tocurile tale ascuţite prind a bate pe loc,/ prind a se avînta în lungi piruete,/ lăsînd în urma lor gropi mici în care sîngele bălteşte,/ pînă cînd te dezbraci, pînă cînd te lungeşti lîngă mine şi/ aruncate-s cît colo rochia şi sutienul şi chiloţeii/ (ca două coloane de lumină sînt coapsele tale,/ eu însumi lumină, a treia, între ele)” (Ion Mureşan, Convorbiri cu diavolul) sau, de la un capăt la altul: Infernala comedie de Emil Brumaru. Oricît ar scoate de pe ea, poezia mai are ceva de ascuns. Ceea ce face diferenţa dintre acest joc pe dezbrăcate, pe de-o parte, şi etalarea unui limbaj denudat, pe de-alta, ţine în ultimă instanţă de miză: poezia seduce, pornografia se vinde. Fata morgana, prima; marfă, cea din urmă.
Revenind la oile noastre, musai să constatăm că literatura şi artele au ieşit din edenul comunist asemeni lui Adam şi Eva din tabloul lui Masaccio Izgonirea din Paradis, oripilaţi de spectacolul propriei goliciuni. Dar înjurînd. De regulă, ruseşte, iar, mai nou, americăneşte. Spre deliciul galeriei. Nici vorbă de propria desfătare — totul se consumă pe bandă rulantă, ca la McDonald’s. În văzul lumii. Literele noastre seamănă tot mai mult cu o plajă de nudişti administrată de nişte inşi în costume la patru ace. De dragul acestora din urmă reproduc un scurt fragment din Cerşetorul de cafea: „Nu văd nimic „periculos”, „josnic”, „murdar” etc. în a folosi cele cîteva cuvinte aşa-zise ruşinoase, ştiute şi răs-ştiute de toţi, strigate, şoptite şi scrise pe toate gardurile şi trotuarele de cînd e lumea. Mi se pare mult mai vulgar să spun că am „regulat”-o pe Didina decît să recunosc verde c-am futut-o”. În cazul unor texte „fără perdea”, nu atît limbajul mi se pare pornografic, cît scriitura, mai exact cvasi-absenţa acesteia. E ca şi cum ţi-ai face mîna practicînd autoerotismul. Tocmai de-aceea cred că Pizdeţ şi Letopizdeţ, ca să dau un exemplu la îndemînă, sînt opuri de-o singură folosinţă; de bună semă, că doar n-ai să dai prezervativul la vulcanizare?! Din contră, o pagină de Henry Miller îţi dă vertijuri, de-ar fi să citez doar scena „cu lanterna” din Tropicul cancerului: „Deodată văd în faţa mea o crăpătură neagră şi păroasă, încrustată într-o bilă de biliard albă şi strălucitoare, perfect lustruită. Picioarele mă ţin ca nişte foarfece. Arunc doar o privire spre această rană neagră şi căscată şi o fisură adîncă mi se întredeschide în creier...” (vezi pag. 257-262). Asta e! — marea literatură întredeschide (iarăşi de la Roland Barthes citire: „Locul cel mai erotic al unui corp nu este oare acolo unde îmbrăcămintea se cască?”); literatura de consum expune, p…e şi p...e, ce altceva?! (vezi şi Prefaţa la Istoria ochiului, de Georges Bataille: „Nu vreau să mă ridic împotriva tendinţei profunde a celor mulţi: ea este expresia destinului care a vrut ca omul să-şi rîdă de organele sale reproducătoare”), ca morcovii/vinetele pe tarabă. Fără metafizică, nu există text de plăcere, ci doar — în cel mai bun caz — (auto)satisfacere; parafrazîndu-i pe autorii Noii dezordini amoroase, „literatura de calitate are privilegiul juisării pentru că literatura de consum are blestemul descărcării”. Or, un limbaj reductibil la nevoile fiziologice nu ne poate procura decît, hai să zicem, uşurare; cît despre sublimare („în psihanaliză, deviere a energiei psihice izvorîte din tendinţe instinctuale şi egoiste spre atingerea unor scopuri altruiste şi spirituale”, DEI, 1999), pe care taica Freud o aşează la baza creaţiei artistice, ea se obţine prin ridicarea la puterea de simbol (figură, anagramă etc.) a ceea fără de care, vorba clasicului, „toate fiinţele-ar fi nule”. Iată cum o face, în O experienţă personală, japonezul Kenzaburo Oe (laureat al Premiului Nobel, 1994): „Himiko se prăbuşise de nenumărate ori în orgasm, la început la intervale scurte şi apoi după pauze din ce în ce mai prelungi. De fiecare dată, Bird îşi aminti de senzaţia de a lansa un aeromodel seara, pe terenul de joacă de la şcoala lui primară. Himiko se învîrtea în jurul axei trupului lui în cercuri tot mai largi, tremurînd şi gemînd pe cerul orgasmului ei ca un aeromodel chinuindu-se sub povara unui motor prea mare. Apoi, cobora din nou pe terenul de aterizare unde aştepta Bird şi perioada de repetiţie mută şi încăpăţînată reîncepea (...) Himiko zbura în continuare, coborînd uşor către pămînt şi ţîşnind iar spre cer ca într-un dans, asemeni unui zmeu prins într-un curent ascendent”. Nu se lasă mai prejos nici „sexul frumos”, dînd dovadă de „gîndire spermatică” (Emil Cioran) prin pana în-Nobel-ată (în 2004) a austriecei Elfriede Jelinek, autoarea romanului Pianista (remarcabilă, traducerea Norei Iuga!): „Pe dinăuntru e toată o văpaie. Fitilul luminează mai puternic decît o mie de sori acest şobolan scîrbos, numit sexul ei” sau: „Pachetul înlocuieşte rapid coroana de carton aurit al fetiţelor, costumate în prinţese (...) podoabele reginelor au alunecat în chiloţi şi femeia îşi descoperă locul în viaţă. Ceea ce strălucea în mîndria copilului deasupra capului, a ajuns acum acolo unde lemnul femeiesc trebuie să-şi aştepte tăcut toporul” sau: „Priveşte doar în interiorul ei. Bărbatul, acest mecanism cu experienţă, prelucrează maşina defectă, instrumentul numit femeie” sau: „Din clipa în care amîndoi au obţinut în ochii celuilalt corporalitate, şi-au rupt reciproc toate relaţiile umane dintre ei (...) Corpul nu-l mai percepe pe celălalt, ci îşi devine unul altuia doar un mijloc de a fi altfel” sau: „Intră în femeie de parcă ar trebui să pingelească, într-un timp record, nişte pantofi sau să monteze caroseria unei maşini” sau, în final: „Bărbatul se îndeasă în continuare în gura femeii şi o trage puternic de păr şi de urechi (...) Ea încă mai vrea, el încă nu poate” etc., etc. Cîtă cruzime (y compris, de limbaj), atîta poezie! Dimpotrivă, într-o lume (ca panou publicitar, pentru a-l parafraza pe Schopenhauer) căzută în derizoriu, chioşcurile deşelate sub greutatea sînilor expuşi vederii constituie reversul profan al frescelor renascentiste, iar pudibonderia afişată a unor play boys dechus & Marii Magdalene pocăite e pe măsura ipocriziei taţilor de familie ai epocii victoriane care aveau grijă să-şi înzestreze viitorii gineri cu bani de bordel, pentru ca fiica lor să ajungă virgină în faţa altarului.
În final, îngădui-mi-se a evoca mica-marea mea experienţă în ale scrisului de plăcere — ei bine, redactarea romanului Gesturi a pornit tocmai de la această intrare sub pielea celuilalt, a sexului opus vreau să zic. Cum însă personajul meu nu are identitate sexuală desemnată, a trebuit să veghez cu străşnicie să nu-mi scape vreun adjectiv ce i-ar dezvălui-o. Soluţia s-a dovedit cît se poate de simplă: pe toată durata scrierii, în care corporalitatea joacă un rol decisiv, m-am situat la... feminin (mde, „Madame Bovary c’est moi”, cu reversul lui Mistinguett: „Quand une femme se donne a l’homme qu’elle a dans la peau”), astfel încît pot să spun, cu toată ruşinea, că am lucrat cu limba. Fiecare organ, mădular, zgîrci, grain de beauté etc. mi-a trecut — literalmente! — prin gură: de îndată ce era gratulat cu o terminaţie feminină, trebuia să-l suprim sau să apelez la un adverb. Totul, pentru a obţine acel etalon al corporalităţii umane — nostalgie a androginităţii pierdute?! —, numit gestualitate pură. Nu mare mi-a fost mirarea să aud, peste ani, în plină stradă, o femeie blestemîndu-şi rivala rămasă grea de la bărbatul ei: „Să naşti pe gură!”
______________
1. (rus) „În URSS n-avem sex!”
2. (rus) „Pricepeţi diferenţa!”
