Întâmplarea face că pe 28 noiembrie curent am citit toată ziua – exceptând jumătatea de oră cât am stat la coadă ca să votez unul dintre partidele liberale ale Alianţei – eseul polonezului Czeslaw Milosz (1911-2004), laureat (în 1980) al Premiului Nobel pentru Literatură, Gândirea captivă, Humanitas, 2008. Apărută iniţial la o mică editură din Paris în chiar anul morţii lui Stalin, şi tradusă ulterior în toată lumea (ediţia germană beneficiază de prefaţa gânditorului Karl Jaspers), cartea „rămâne una dintre piesele de rezistenţă ale literaturii demnităţii într-un veac dominat de cruzime, barbarie, neruşinare şi amnezie, o copleşitoare mărturie şi o analiză de o scăpărătoare luciditate a mirajului ideologic totalitar” (Vladimir Tismăneanu). Pusă în ecuaţie cu contrautopia lui George Orwell, 1984, lucrarea lui Czeslaw Milosz este cu atât mai actuală, cu cât fenomenul de înrobire a intelectului se repetă, iată – la circa două decenii de la prăbuşirea URSS, bastionul comunismului la scară europeană –, într-o ţară luată aparte, R. Moldova (stat care, să nu uităm, se revendică din punct de vedere al dreptului internaţional, de la RASS Moldovenească, ce-şi „datora existenţa baionetelor unei armate străine”).
Nu despre cartea lui Czeslaw Milosz voi vorbi însă în cele ce urmează (o voi face-o, cât de curând, la rubrica mea „Carte la pachet” – ciuliţi-vă bine urechile!), ci despre fenomenul „intelectului înrobit”, şi încă de bună voie, de vreme ce se pune în slujba unei ideologii care-l dispreţuieşte pe faţă (de la V. I. Lenin citire: „Intelighenţia nu este creierul naţiunii, ci căcatul acesteia!”). Colegi de facultate (Limba şi Literatura Moldovenească) cu care montam clandestin, pe la 1981-1982, în subsolurile Casei de Cultură a Universităţii de Stat din Chişinău, spectacole poetice pe versuri de – horribile dictu! – Tudor Arghezi, iar ulterior (pe la 1984-1985) tipăream în 4 exemplare, cât „lua” maşina mea de scris „Moscova”, revista Ecoul Daciei, în samizdat, astăzi îngroaşă rândurile membrilor sau votanţilor PCRM. Aceiaşi colegi de presă democratică, de la Sfatul Ţării la Observatorul de Chişinău, din anii ’90, după ce că trecuseră prin cenaclul poetic „Alexe Mateevici” din anii 1988-1989, unii direct de la cenaclul „Mihai Eminescu”, iată-i înrolaţi în armata roşie, al cărei general (în rezervă, dar mereu pe cal, asemenea monumentului lui Kotovski) revine în forţă, după semieşecul partidelor democratice din scrutinul actual. Fraţi (români) care au trecut Prutul pentru a se pripăşi la NIT sau Ploaia de argint, la fel cum – în sens invers – mai mulţi intelectuali basarabeni, reputaţi drept anticomunişti la Chişinău (cu Leonida Lari în frunte), s-au aruncat în braţele lui Vadim Tudor pe motiv că – citez după memorie – „au suferit mai mult decât Coposu”. (Lista poate continua la nesfârşit…)
Tuturor acestora, cu care în studenţie am citit aceleaşi cărţi, adeseori pe sub masă, aş vrea să le amintesc, cu cuvintele lui Milosz, ce se cere de la ei din partea ideologiei pe care o slujesc: „Tocmai această imposibilitate interioară (…) îl convinge pe intelectual că dreptatea se află de partea celei mai bune – fiindcă singura – Metode. Căci o confirmă experienţa (…): să prevezi că arta, creaţia artistică incongruentă cu realismul socialist va fi fără valoare, după care să-l plasezi pe artist în condiţii în care o asemenea creaţie este fără valoare. Previziunile sunt îndeplinite”. Poate se răzgândesc, fie şi a posteriori; la fel cum tot ei ne cheamă: „Înainte! Că-nainte era mai bine…”
Nu despre cartea lui Czeslaw Milosz voi vorbi însă în cele ce urmează (o voi face-o, cât de curând, la rubrica mea „Carte la pachet” – ciuliţi-vă bine urechile!), ci despre fenomenul „intelectului înrobit”, şi încă de bună voie, de vreme ce se pune în slujba unei ideologii care-l dispreţuieşte pe faţă (de la V. I. Lenin citire: „Intelighenţia nu este creierul naţiunii, ci căcatul acesteia!”). Colegi de facultate (Limba şi Literatura Moldovenească) cu care montam clandestin, pe la 1981-1982, în subsolurile Casei de Cultură a Universităţii de Stat din Chişinău, spectacole poetice pe versuri de – horribile dictu! – Tudor Arghezi, iar ulterior (pe la 1984-1985) tipăream în 4 exemplare, cât „lua” maşina mea de scris „Moscova”, revista Ecoul Daciei, în samizdat, astăzi îngroaşă rândurile membrilor sau votanţilor PCRM. Aceiaşi colegi de presă democratică, de la Sfatul Ţării la Observatorul de Chişinău, din anii ’90, după ce că trecuseră prin cenaclul poetic „Alexe Mateevici” din anii 1988-1989, unii direct de la cenaclul „Mihai Eminescu”, iată-i înrolaţi în armata roşie, al cărei general (în rezervă, dar mereu pe cal, asemenea monumentului lui Kotovski) revine în forţă, după semieşecul partidelor democratice din scrutinul actual. Fraţi (români) care au trecut Prutul pentru a se pripăşi la NIT sau Ploaia de argint, la fel cum – în sens invers – mai mulţi intelectuali basarabeni, reputaţi drept anticomunişti la Chişinău (cu Leonida Lari în frunte), s-au aruncat în braţele lui Vadim Tudor pe motiv că – citez după memorie – „au suferit mai mult decât Coposu”. (Lista poate continua la nesfârşit…)
Tuturor acestora, cu care în studenţie am citit aceleaşi cărţi, adeseori pe sub masă, aş vrea să le amintesc, cu cuvintele lui Milosz, ce se cere de la ei din partea ideologiei pe care o slujesc: „Tocmai această imposibilitate interioară (…) îl convinge pe intelectual că dreptatea se află de partea celei mai bune – fiindcă singura – Metode. Căci o confirmă experienţa (…): să prevezi că arta, creaţia artistică incongruentă cu realismul socialist va fi fără valoare, după care să-l plasezi pe artist în condiţii în care o asemenea creaţie este fără valoare. Previziunile sunt îndeplinite”. Poate se răzgândesc, fie şi a posteriori; la fel cum tot ei ne cheamă: „Înainte! Că-nainte era mai bine…”