Emilian Galaicu-Păun

Poet „din familia marilor rafinaţi pe care mai ales Iaşiul i-a dăruit poeziei româneşti” (Dumitru Chioru), greu de clasat în funcţie de generaţie (optzecist ca vârstă, vine în literatură pe valul nouăzecist, pentru a se afirma plenar odată cu nicolina blues, Cartea românească, 2007, şi a fi revendicat – drept maestru – de douămiişti) sau de „şcoală literară” (autorul nostru pare a fi ucenicit în acelaşi timp şi la Eminescu, şi la Dimov, Brumaru & Foarţă), O[vidiu]. Nimigean este nu doar un virtuoz desăvârşit, din familia caligrafilor sentimentali, ci şi un mare hedonist, unul dintre acei rafinaţi ai plăcerii textului (memorabil stih: „citii biblioteci ca să te fut”, din Succint rezumat al poeticii de generaţie…, în răspăr cu nu mai puţin celebrul vers mallarmean: „La chair est triste, helas! et j’ai lu tous les livres”) care transformă tot ce ating în poezie pură, pe cât de senzuală, pe atât de cerebrală, fără ca excesul de neuroni sau de testosteroni să afecteze mesajul profund uman al discursului său. Până de curând marginal sau, cel puţin, „pe larg cunoscut în cercuri înguste”, acum ajuns unul dintre nucleele tari ale liricii româneşti contemporane, în jurul căruia gravitează nu doar cei mai tineri, ci şi maeştrii consacraţi (însuşi Şerban Foarţă ţine să-i prefaţeze volumul, în versuri tăiate parcă-n cristal de stâncă, din care reţin ultimele patru: „Încât din negelosu-acela/ vreau să rămân, o, Nimigean, –/ ce,-n faţa lui O. Nimigean,/ ridică-şi, de pe cap, capela”; iar printre adresanţii săi epistolari este unul Dragă Emil, în care lesne îl identificăm pe Emil Brumaru), ceea ce înseamnă şi o reaşezare „topografică” a literelor române, tot Moldova dând marile nume/texte/padadigme, O. Nimigean pare să fie poetul pentru care dorinţa este una cu putirinţa, printr-o ridicare la putere a ceea ce se cheamă, inspirat, „materia simplă pe nume viaţă”. Orice i-ai face, poemul lui stă în picioare!

* * * * * * *

O. Nimigean

interval

tot ce a fost întuneric
încă nu s-a umplut de lumină
mici picături de lapte
eflorescente de penicilină
cheaguri verzui fosforescente
îmi poartă gândul la ce stă să vină
din clar-obscurul lumilor absente

aici sunt eu – afirm şi mă întreb
înfiorat de-o dulce-ngrijorare
care mă-ntoarce şi mă-ndepărtează
se iscă-o nesfârşită devorare
metabolismul straniu de pupă
de vierme care-a şi-nceput să zboare
închipuind aripile de după

Am lăsat cu tot dinadinsul să se „aşeze” impresiile de la lansarea volumelor lui Andrzej Stasiuk, Fado şi Nouă, Rao, 2010, eveniment care a avut loc la începutul acestei săptămâni la Librăria din Centru din Chişinău, pentru a spune câteva cuvinte despre felul în care un scriitor poate să redea – graţie scrisului său aproape „topografic” – un plus de vizibilitate unor ţinuturi uitate de Dumnezeu. Tot cu cuvintele lui, adevărat – în tălmăcirea Cristinei Godun: „Harta mea [este vorba de Neue Verkehrskarte von Osterreich-Ungarn, Freytag und Berndt, Wien, 1900], în schimb, ca de altfel orice hartă veche, salvează lumea şi prezintă totodată degradarea ei, curgerea ei. Atunci când mă uit la ea, văd neantul pe care imaginaţia mea vrea cu orice chip să-l umple. Această hartă fragilă, care se fărâmiţează şi se deteriorează la orice atingere, seamănă cu memoria umană, slabă, imperfectă, ameninţată de scleroza şi demenţa omului bătrân.
(…)
În ultimii zece ani, am uzat câteva hărţi ale Slovaciei, Ungariei şi României. Pur şi simplu s-au deteriorat de la împăturirea şi despăturirea lor repetată. Le-a luat vântul în Marea Câmpie Panonică şi le-a udat ploaia în Carpaţi. Există oare o metaforă a călătoriei mai potrivită decât o hartă deteriorată? Există oare o călătorie mai nobilă decât călătoria pe urmele unui scriitor ale cărui cărţi sunt admirate? Da, e un pelerinaj. Căci pelerinajele nu sunt altceva decât surorile mai în vârstă ale călătoriilor ca atare.
A călători înseamnă a trăi. Şi în orice caz, a trăi de două ori, de trei ori, de mai multe ori”.

Am citat din eseul „Harta”, inclus în Fado, dar la fel de bine – şi mult mai extins – aş fi putut cita din Călătorind spre Babadag, Rao, 2007, în ideea că descrierea unui periplu, chiar dacă pe alocuri fantezistă, poate salva lumea – nu aia mare (nu umblă Stasiuk cu astfel de idei generale!!!), ci aia imediată, care începe de sub talpă – nu doar de la uitare, ci şi de la urâţenie. Oricine va fi parcurs Babadag-ul, trebuie că şi-a simţit inima sărindu-i din piept citind paginile despre Răşinarii lui Emil Cioran sau, ca să tragem cenuşa mai la turta noastră, paginile despre Republica Moldova (după mine, peste cele ale lui Geo Bogza, din Ţara de pământ). Nu doar că pământurile & oamenii noştri arată altfel în scrierea lui Stasiuk, dar se pare că globe-trotter-ul polonez a prins din mers ceea ce le scapă literaţilor noştri, majoritatea născuţi la ţară – şi anume, farmecul desuetudinii, apusul culorilor locale, într-o lume tot mai globalizată. Ce şansă pentru sudul Basarabiei că i-a ieşit în cale unui astfel de călător! Ce băftoşi sunt ţiganii din Soroca că l-au primit în casele lor, acum 7 ani! Astfel scrisul înghesuie geografia ghidurilor turistice, pentru a face loc celei umane. Cum cărţile lui Andrzej Stasiuk sunt traduse în toată Europa, mă gândesc la ai noştri, moldovenii din Babadag, cărora autorul polonez le-a dat un soi de paşaport, cu viză Schengen cu tot, scoţându-i astfel în lume.
„Lume, lume, soro lume…”