Emilian Galaicu-Păun

Am lăsat cu tot dinadinsul să se „aşeze” impresiile de la lansarea volumelor lui Andrzej Stasiuk, Fado şi Nouă, Rao, 2010, eveniment care a avut loc la începutul acestei săptămâni la Librăria din Centru din Chişinău, pentru a spune câteva cuvinte despre felul în care un scriitor poate să redea – graţie scrisului său aproape „topografic” – un plus de vizibilitate unor ţinuturi uitate de Dumnezeu. Tot cu cuvintele lui, adevărat – în tălmăcirea Cristinei Godun: „Harta mea [este vorba de Neue Verkehrskarte von Osterreich-Ungarn, Freytag und Berndt, Wien, 1900], în schimb, ca de altfel orice hartă veche, salvează lumea şi prezintă totodată degradarea ei, curgerea ei. Atunci când mă uit la ea, văd neantul pe care imaginaţia mea vrea cu orice chip să-l umple. Această hartă fragilă, care se fărâmiţează şi se deteriorează la orice atingere, seamănă cu memoria umană, slabă, imperfectă, ameninţată de scleroza şi demenţa omului bătrân.
(…)
În ultimii zece ani, am uzat câteva hărţi ale Slovaciei, Ungariei şi României. Pur şi simplu s-au deteriorat de la împăturirea şi despăturirea lor repetată. Le-a luat vântul în Marea Câmpie Panonică şi le-a udat ploaia în Carpaţi. Există oare o metaforă a călătoriei mai potrivită decât o hartă deteriorată? Există oare o călătorie mai nobilă decât călătoria pe urmele unui scriitor ale cărui cărţi sunt admirate? Da, e un pelerinaj. Căci pelerinajele nu sunt altceva decât surorile mai în vârstă ale călătoriilor ca atare.
A călători înseamnă a trăi. Şi în orice caz, a trăi de două ori, de trei ori, de mai multe ori”.

Am citat din eseul „Harta”, inclus în Fado, dar la fel de bine – şi mult mai extins – aş fi putut cita din Călătorind spre Babadag, Rao, 2007, în ideea că descrierea unui periplu, chiar dacă pe alocuri fantezistă, poate salva lumea – nu aia mare (nu umblă Stasiuk cu astfel de idei generale!!!), ci aia imediată, care începe de sub talpă – nu doar de la uitare, ci şi de la urâţenie. Oricine va fi parcurs Babadag-ul, trebuie că şi-a simţit inima sărindu-i din piept citind paginile despre Răşinarii lui Emil Cioran sau, ca să tragem cenuşa mai la turta noastră, paginile despre Republica Moldova (după mine, peste cele ale lui Geo Bogza, din Ţara de pământ). Nu doar că pământurile & oamenii noştri arată altfel în scrierea lui Stasiuk, dar se pare că globe-trotter-ul polonez a prins din mers ceea ce le scapă literaţilor noştri, majoritatea născuţi la ţară – şi anume, farmecul desuetudinii, apusul culorilor locale, într-o lume tot mai globalizată. Ce şansă pentru sudul Basarabiei că i-a ieşit în cale unui astfel de călător! Ce băftoşi sunt ţiganii din Soroca că l-au primit în casele lor, acum 7 ani! Astfel scrisul înghesuie geografia ghidurilor turistice, pentru a face loc celei umane. Cum cărţile lui Andrzej Stasiuk sunt traduse în toată Europa, mă gândesc la ai noştri, moldovenii din Babadag, cărora autorul polonez le-a dat un soi de paşaport, cu viză Schengen cu tot, scoţându-i astfel în lume.
„Lume, lume, soro lume…”

Cetăţean mai puţin turmentat, abia revenit pe meleagurile natale după o lună petrecută în oraşul-lumină (vă mai amintiţi: „Fie pâinea cât de rea/ tot mai bună-i la Paris!”), urmăresc şi eu, de câteva seri, dezbaterile electorale la Moldova 1, animate de Mircea Surdu – chiar dacă ştiu cu cine votez. Ingrată (e)misiune!

Într-o primă fază, când şi-au disputat electoratul partidele mai mult sau mai puţin aşezate, lucrurile au mers cum au mers – nu că toţi liderii formaţiunilor noastre ar fi neapărat nişte oratori înnăscuţi, dar un minim de „vocabular al seducţiei” şi l-au însuşit, astfel încât înainte de a ajunge la mintea ascultătorilor, mesajul acestora nu a folosit urechile pe post de preş. Excepţie face, din cei pe care mi-a fost dat să-i ascult, preşedintele Partidului Patrioţilor Moldovei, apărătorul nr. 1 al art. 13 din Constituţia RM (acela cu „limba moldovenească”, în opinia candidatului – piatra de hotar a statalităţii noastre), care vorbea o limbă (fie şi) „moldovenească” de te strângea în spate. (Între paranteze mă întreb cum se face că tocmai „stataliştii” declaraţi – de la Voronin, Ţurcan, Stepaniuc & Co la cei de ultimă oră – vorbesc atât de prost limba statului pe care-l apără cu atâta înverşunare de o posibilă „românizare” pusă la cale, zic ei, de partidele liberale…)

Când le-a venit însă rândul candidaţilor independenţi, lucrurile au luat o turnură ridicolă, dacă nu de-a dreptul tragică. „Experţi” (cu ghilimelele de rigoare) în economie, jurisprudenţă, politologie, relaţii internaţionale etc., etc., operând (unii) cu un vocabular de circa o sută-două de cuvinte, vorbind palatalizat ca şi cum dezbaterile ar avea loc nu la Moldova 1, ci la vreun post televizat din Tirişpolea, calchiind la fiece pas (din rusă, inclusiv cei mai tineri care nu cred să fi apucat s-o înveţe la şcoală), încearcă să mă convingă seară de seară că deţin cunoştinţele & toate aptitudinile necesare unui parlamentar. Mai puţin, cele – elementare!!! – de a vorbi corect limba poporului pe care pretind să-l reprezinte. Am pescuit astfel tot felul de mo(n)ste de exprimare, una mai gogonată ca alta, cea mai „inofensivă” fiind perla lansată vineri seara de Sergiu Banari: „cea mai mare periculă” (mă întreb cât l-o fi costat operaţia de schimbare de sex a cuvântului pericol?). Oricine a urmărit dezbaterile trebuie să fi înregistrat mii de asemenea aberaţii, lansate de pe micul ecran – musai să se fi pus semnul +18, pentru a-i scuti pe bieţii copii de asemenea luări de cuvânt neruşinate.

Dacă-mi amintesc bine, atât ex-, cât şi preşedintele interimar veneau cu ideea de a-i atesta psihic pe candidaţii la înaltele funcţii în stat. Eu cred că examinarea trebuie să înceapă cu câteva trepte mai jos, chiar de la un extemporal scris care să-i înlăture pe agramaţi, oricât de „blindaţi” cu diplome de tot soiul ar fi aceştia. Ar urma proba de artă oratorică, indispensabilă unei „voci” publice. Abia cei care stăpânesc limba de stat pot fi admişi la dezbateri televizate; în caz contrar, riscăm să prefacem televiziunea într-o sursă de poluare fonică, una în plus.

La finalul emisiunii, Mircea Surdu îi pune fiecăruia o întrebare „individuală” – chipurile, să-i testeze sinceritatea. Tot urmărindu-i pe „independenţi”, aproape că-mi venea să-i suflu, ca la şcoală, o întrebare pentru toată lumea: De ce (se) vorbeşte atât de prost limba de stat, indiferent cum îi spunem? Dacă nu cumva tocmai aici e de căutat răspunsul – româna prost vorbită este chiar moldoveneasca din Constituţia RM, art. 13!