Emilian Galaicu-Păun

Chiar aşa – în plină criză, să avem oare suficiente motive de bucurie, noi, scriitorii & editorii, şi domniile voastre, cititorii?! Ei bine, oricine a intrat în aceste zile (18-22 noiembrie curent) sub cupola de la Romexpo Bucureşti, unde s-a ţinut Târgul de Carte Gaudeamus, şi mai cu seamă în zilele de sâmbătă şi duminică, trebuie că a simţit nevoia să intoneze: „Gaudeamus igitur…”. Pur şi simplu îţi tresălta inima văzând câtă lume (bună!) se află în treabă, adică – la carte! Asta după ce Bookfest-ul din iunie s-a întors într-o adevărată catastrofă, financiară şi nu numai, pentru participanţi – o mulţime de edituri importante strălucind prin absenţă, foarte puţine noutăţi, şi nici publicul cititor n-a dat năvală…

Ce s-o fi întâmplat din vară până-n toamnă, greu de spus. De unde grevele s-au ţinut lanţ, disponibilizările şi ele au mărşăluit triumfător înainte, iar salariile şi-au plecat capetele, să nu li se taie ce a mai rămas întreg, lumea n-a găsit altceva mai bun de făcut în acest week-end decât să arunce banii pe cărţi! Prăpădenie de oameni, de toate vârstele & condiţiile sociale, mişunând într-o veselie printre standuri, de la o editură la alta, de la o lansare la alta, de la un nivel la altul (din cele trei, că dacă ar fi fost mai multe, oricum erau pline). Evenimentele şi ele au încercat să ţină pasul, astfel încât concomitent aveau loc câteva zeci de lansări, la case mari şi mai mici, ale unor autori de primă mână (Neagu Djuvara, la Humanitas; Andrzej Stasiuk, la Rao etc.) sau abia intrându-şi în mână. Totul într-o atmosferă de voie bună, dacă nu cumva de chef – şi asta fiindcă în chiar buricul Târgului poetul Mircea Dinescu, proaspăt reconvertit în… oenolog & cântăreţ, îşi vindea ultima sa carte la pachet cu o sticlă de vin de proprie fabricaţie şi un CD cu cântece de inimă albastră în interpretarea autorului, „Femeile din secolul trecut”. Totul, pentru numai 50 de lei – şi lumea a făcut coadă, în fiece zi, de nu-ţi venea să-ţi crezi ochilor câţi cititori/ băutori/ melomani au apărut peste noapte în România!

Cea mai mare surpriză a Târgului a venit însă de la o editură mică, din provincie (mai exact, din Bistriţa, care – între paranteze fie spus – numai provincie literară nu poate fi numită, ea dând cel puţin doi tineri scriitori de mare valoare, Dan Coman şi Marin Mălaicu-Hondrari): când toată lumea îşi pierduse definitiv speranţa de a-l mai vedea publicat pe Ion Mureşan cu un nou volum, editura Charmides i-a scos, în condiţii de lux, cartea Alcool, la distanţă de 17 ani de la Poemul care nu poate fi înţeles, Arhipelag, 1993. Ceea ce chiar constituie o noutate, chit că majoritatea poemelor din volum sunt răscunoscute, de pe la festivalurile de poezie, unde Muri le tot recită de vreun deceniu şi mai bine (voi reveni cu o prezentare a volumului, la rubrica mea „Carte la pachet”, în săptămânile ce urmează). Nu ştiu cum se explică alegerea poetului clujean, căci nu există editor de literatură în toată România care să nu fi dorit a-i scoate cartea, anunţată din când în când ba de o casă, ba de alta, şi recenzată – avant la lettre! – de Al. Cistelecan în Al doilea top. Îmi place să cred că a făcut-o din generozitate, aşa cum doar Marii Poeţi ştiu s-o facă, pentru a da un coup de puce micii case bistriţene.

Închei aici, nerăbdător să revin la lectura poemelor ionmureşănene, pe care de altfel le ştiu pe dinafară! Doar că poezie e mereu pe dinăuntru!

Poet „din familia marilor rafinaţi pe care mai ales Iaşiul i-a dăruit poeziei româneşti” (Dumitru Chioru), greu de clasat în funcţie de generaţie (optzecist ca vârstă, vine în literatură pe valul nouăzecist, pentru a se afirma plenar odată cu nicolina blues, Cartea românească, 2007, şi a fi revendicat – drept maestru – de douămiişti) sau de „şcoală literară” (autorul nostru pare a fi ucenicit în acelaşi timp şi la Eminescu, şi la Dimov, Brumaru & Foarţă), O[vidiu]. Nimigean este nu doar un virtuoz desăvârşit, din familia caligrafilor sentimentali, ci şi un mare hedonist, unul dintre acei rafinaţi ai plăcerii textului (memorabil stih: „citii biblioteci ca să te fut”, din Succint rezumat al poeticii de generaţie…, în răspăr cu nu mai puţin celebrul vers mallarmean: „La chair est triste, helas! et j’ai lu tous les livres”) care transformă tot ce ating în poezie pură, pe cât de senzuală, pe atât de cerebrală, fără ca excesul de neuroni sau de testosteroni să afecteze mesajul profund uman al discursului său. Până de curând marginal sau, cel puţin, „pe larg cunoscut în cercuri înguste”, acum ajuns unul dintre nucleele tari ale liricii româneşti contemporane, în jurul căruia gravitează nu doar cei mai tineri, ci şi maeştrii consacraţi (însuşi Şerban Foarţă ţine să-i prefaţeze volumul, în versuri tăiate parcă-n cristal de stâncă, din care reţin ultimele patru: „Încât din negelosu-acela/ vreau să rămân, o, Nimigean, –/ ce,-n faţa lui O. Nimigean,/ ridică-şi, de pe cap, capela”; iar printre adresanţii săi epistolari este unul Dragă Emil, în care lesne îl identificăm pe Emil Brumaru), ceea ce înseamnă şi o reaşezare „topografică” a literelor române, tot Moldova dând marile nume/texte/padadigme, O. Nimigean pare să fie poetul pentru care dorinţa este una cu putirinţa, printr-o ridicare la putere a ceea ce se cheamă, inspirat, „materia simplă pe nume viaţă”. Orice i-ai face, poemul lui stă în picioare!

* * * * * * *

O. Nimigean

interval

tot ce a fost întuneric
încă nu s-a umplut de lumină
mici picături de lapte
eflorescente de penicilină
cheaguri verzui fosforescente
îmi poartă gândul la ce stă să vină
din clar-obscurul lumilor absente

aici sunt eu – afirm şi mă întreb
înfiorat de-o dulce-ngrijorare
care mă-ntoarce şi mă-ndepărtează
se iscă-o nesfârşită devorare
metabolismul straniu de pupă
de vierme care-a şi-nceput să zboare
închipuind aripile de după